E liniste. E liniste afara... poate pentru ca e noapte. E liniste mai ales in mintea mea. Pana acum prin capul meu era un fel de Heathrow unde aterizau in fiecare minut idei si decolau altele, unde se intersectau in aer. MINTEA mea - turnul de comanda, aeroportul.
Cand merg pe strada sunt conectata intr-un mod profund naturii care ma inconjoara. Cred ca as putea sa stau, nu stiu, ...foarte mult in mijlocul naturii sa-i ascult cantecul fara sa ma plictisesc. Am observat recent conexiunea mea ca fiinta la natura. Acum e toamna inafara si inauntrul meu. Aaa, nuuu! Asta nu e un lucru rau. Dimpotriva! E un lucru fantastic pentru ca fiecare anotimp are rostul lui bine definit.
Am spus ca e toamna si inauntrul meu pentru ca dupa agitatia si exuberanta pe care mi-a dat-o vara si dupa energia pe care am captat-o de la soare acum sunt pregatita.
Mi-au cazut frunzele. Se ingalbenisera, erau vechi. Frunzele mele - ideile pe care mi le cimentasem in subcostient, programul conform caruia functionam, acel executabil rulat dimineata la trezire. Ciudat cum, desi acel viata.exe dadea erori din ce in ce mai grave si era cat pe ce sa arunc pe geam calculatorul in loc sa ii fac un debug.
Acum, in prag de Noiembrie, am scapat de multe frunze galbene si uscate.
Ma simt ca un copac gol care sta si asteapta viscolul. E o senzatie de liniste si totusi ciudata.
Toamna pregateste pentru iarna. Pe mine toamna trairilor mele ma pregateste pentru hibernarea sinelui meu, momentul in care voi sta eu cu mine, impacata de rezultatul la care am ajuns, impacata cu ACUM.
Iarna.... iarna e cel mai bun lucru care ni se poate intampla. Putem sa plangem ca ne este frig, ca nu avem ce manca, ca suntem fortati sa ne incuiem in case insa e ceva ce natura stie mai bine - dupa iarna iesi invingator, iesi mai puternic. Moartea genereaza renastere, fiecare gol genereaza plin.
Astfel dupa ce am fost golita de idei preconcepute, de judecati si prejudecati, de rautati, de egoism si in cea mai mare parte de frica, astept cuminte iarna. Astept iarna in care o sa-mi fie frig de singuratate, o sa-mi fie foame de cunoastere, si o sa ma incui in casa sufletului meu, o sa stau sa ma gandesc si sa simt linistea, o sa ma cunosc mai bine, astfel ca, atunci cand prima raza de soare primavaratec strapunge indrazneata norii, sa renasc.... pentru a nu stiu cat-a oara, astfel incat sa fiu pregatita pentru raza aceea de soare, sa o primesc in sufletul meu si in viata mea cu pasiune, sa simta cat am asteptat-o, sa o simt si sa ma bucur de caldura ei.
Atunci voi fi pregatita sa imi arat frunzele noi si verzi pulsand de viata, voi rezista cand soarele va deveni, in vara, dogoritor, si il voi iubi mai mult pentru ca, datorita lui, semintele puse in pamant de toamna, pastrate la adapost iarna, au dat nastere la cel mai frumos si plin de viata copac, si, tot datorita lui, acel copac va avea cele mai frumoase fructe si cea mai reusita recolta.
Acum privesc in jur prin toamna anotimpurilor mele.
Postări
