VIERMII

Viermii ie peste tot. Si nu, nu sunt analfabeta. Stiu ca se scrie corect "viermii sunt peste tot". Dar aleg sa spun asa: viermii ie pretutindeni si o duc bine-merci. 
Atat in lumea reala, fizica , cat si in cea virtuala viermii traiesc printre noi. Ei sunt entitati care reusesc cumva sa se infiltreze pe usa din fata, sa se instaleze comod fara ca cineva sa bage de seama si sa-si faca numarul, adica sa consume. in schimb ei ofera toxine. Pe langa asta, smecheria este ca au si un sistem de camuflare perfect. Ei, poate nu perfect dar aproape de perfectiune. 
Traiesc in interiorul ecosistemului pe care il reprezinta retelele, indiferent de natura lor, se hranesc cu sangele poporului. Poporul sufera, ii scade glicemia, are ameteli, dureri de cap dar nu i-ar trece prin minte ca este locuit de viermi. 
Societatea umana, ca orice forma de organizare, produce, si pentru ca produce are si chiriasi viermi. Viermii in societate se aciueaza pe langa un element producator de profit si incepe sa se hraneasca. Partea cu adevarat interesanta devine cand viermii au vise de preamarire si incep sa creada cu tarie ca din viermi vor deveni intr-o zi tenii zburatoare. Ei nu ar fi viermi de calitate superioara daca nu ar incerca sa asceada. Si nu stiu cum nimeni nu ii vede ca viermi desi nu sunt deghizati. Concluzia este ca viermii pot parea altceva fara sa dea de banuit. 
Singura cale prin care se dau de gol e ca lasa oua, deci emanatii menite sa ii inmulteasca. 
Daca pentru parazitii intestinali exista o pastiluta care face treaba si elibereaza teritoriul, astfel ca gazda sa nu mai aiba probleme, de ce in societate nu exista o pastila deparazitara care sa trimita parazitii la canalizare?
Nuu, societatea moderna este pro-umanitate si nu crede in deparazitare ci in reintegrarea parazitilor in sistem, hranindu-se cu ideea ca un vierme din consumator ar putea devei producator-consumator. 
Oricate deparazitari ai face in decursul vietii, undeva acolo mai ramane un oxiur sau o tenie prietenoasa gata sa te usureze de povara substantelor hranitoare pentru corpul tau. 
Apartinand unei societati care ocroteste viermii pentru ca asa e eco si umanitar nu pot sa spun decat "viermii ie multi, multi si prosti". 
Pacat ca si antivirusul nostru e corupt si ruleaza alt program in back-ground. 

PRIMAVARA MA INDRAGOSTESC

Da. Primavara negresit ma indragostesc. E sentimentul acela care iti da aripi si reusesti cumva sa plutesti deasupra pamantului si nu e indragosteala de o persoana ci e indragosteala de dragul indragostelii. Se manifesta de fiecare data cand mergi pe strada si un gand razlet, o amintire ... orice te face sa zambesti. Ai lua in brate pe toata lumea (ma rog ... aproape toata lumea) ai vrea sa strigi de bucurie si toata lumea sa se molipseasca. 
A venit primavara! Stiu cu certitudine ca a venit primavara si asta nu din prognozele meteorologilor si nici macar vantul rece, norii de pe cer sau acei cativa fulgi de zapada razleti nu ma pot pacali. Eu stiu sigur ca a venit primavara pentru ca miroase a indragosteala. 
A fost 8 Martie o zi in care majoritatea au sarbatorit femeia. Am simtit mai multa bucurie decat de obicei si am vazut mai multe femei fericite decat de obicei. E posibil sa fie de la flori sau e posibil sa fie de la dovada ca nu sunt singure si ca cineva s-a gandit la ele, cineva a facut un gest si le-a amintit ca sunt femei si ca sunt apreciate. Pentru o zi m-am simtit dorita, admirata, placuta, iubita desi n-am primit declaratii sau dovezi de iubire sau admiratie si tind sa cred ca am captat cumva din aer fericirea tuturor.Ma plimbam cu un fir de floare in mana si ma simteam de parca as fi primit o florarie intreaga.
Vine primavara cu dezlegare la vise indraznete. Simt ca ma asteapta o surpriza placuta la fiecare pas.
Nu stiu sa spun exact ce si cum insa daca e balega pe aici trebuie sa fie si calutul imprejur.  

GANDURI DE MARTIE

E martie... in consecinta am putea spune ca e primavara desi aerul de afara se incapataneaza sa-mi faca pielea ca  de gaina. A trecut si interesanta sarbatoare a Martisorului care mi-a lasat senzatia ca oamenii nu mai fac demult gesturi din autentica afectiune ci din dorinta egoista de a pastra o imagine si asa sifonata si ponosita. Nu stiu exact pentru ce motiv nu pot fi recunoscatoare cand un coleg distant, care nu mi-a adresat o vorba buna intreg anul sau care in mod normal nu da doi bani pe ce este in sufletul meu, vine si imi ofera o floare si un martisor de 1 Martie ca expresie a intregii lui consideratiuni. Am dezbatut problema cu o alta femeie, ca sa iau pulsul societatii feminine cum s-ar spune, insa parerile noastre difera drastic. Spre deosebire de minunata mea prietena al carei punct de vedere il inteleg (sau cel putin ma straduiesc sa o fac) eu nu pot fi recunoascatoare pentru lucrurile aruncate in sila. De ce? Pai e simplu! Pentru ca stiu ca merit mai mult. Stiu ca merit autenticitate si imi doresc din tot sufletul ca oamenii sa aiba curajul sa-si asume felul de a fi si sa o lase-n ma-sa de imagine. 
De cateva luni imi persista o stare de profunda greata vis-a-vis de atitudini prefacute, zambete care ascund cutite infipte in spate si acid de vezica biliara. Pur si simplu nu pot intelege de ce, daca esti al dreq, nu poti sa-ti asumi atitudinea si sa o mentii constanta pe intreg parcursul anului, la fel de bine cum nu inteleg de ce trebuie sa asteptam gesturi de la oameni care nu au o importanta covarsitoare in viata noastra. 
E clar! Nu vreau o floare decat daca ea este simbolul sincer al admiratiei sau al recunostintei pentru ca ele, florile, sunt prea frumoase si desprinse din Rai ca sa le implicam in acte teatrale de mana a doua. Ele nu au nici o vina. 
In unele culturi se aduc ofrande de flori ca gest de multumire si admiratie, de unde probabil s-a impumutat obiceiul si a ajuns pe la noi dar, ca multe alte obiceiuri, a ramas forma iar continutul s-a pierdut pe drum. 
Starea mea de greata profunda se datoreaza in principal felului cu care este privita fiecare sarbatoare, mai ales cand este vorba despre cele doua momente in an cand se presupune ca s-ar celebra femeia. 
Suntem o comunitate vasta. Barbatii nu se mai feresc de femei cand vine vorba de comentarii malitioase mai cu seama daca nu esti "femeia lui", pentru ca pur si simplu nu are ce pierde daca iti ajung tie la urechi ideile lui misogine si pentru ca nu ii pasa. Pe aceasta cale in ultima vreme casuta mea de mail a fost bombardata de emanatiile cerebrale ale unor indivizi frustrati care se vaitau ca trebuie sa scoata "remorca" in oras de Valentine's sau de Martie (1 si/sau 8) sau ca trebuie sa-i cumpere ceva ca sa evite imbufnarea eterna a  partenerei. 
E ca si cum femeia aia ar fi un animal de casa util numai pentru satsfacerea unor nevoi fiziologic esentiale si ca sa-i inchizi gura (pentru ca femeia ideala in acceptiunea unor astfel de indivizi are gura cusuta desi nu realizeaza implicatiile existentei unei femei cu gura cusuta asupra vietii lor sexuale) ii arunci ceva in sila ca sa eviti scandalul si apoi te miri de ce nu-i place si de ce "dupa toata straduinta ta" ea este nemultumita. 
Pai mie mi se pare simplu. Cred ca oricine este familiarizat cu cel de-al n-shpelea simt al femeii, oricat de needucata ar fi ea. Acest al n-spelea simt al ei ii permite intr-un mod miraculos sa simta cand un barbat ascunde ceva, cand e fals, cand se simte vinovat. Este o intuitie dezvoltata care iti aprinde un beculet si nu ai nevoie de dovezi palpabile sa-ti dai seama ca Jean nu mai e la fel ca acum doua luni, cand v-ati cunoscut, ci s-a transformat. Reactia declansata de beculetul rosu este de multe ori haotica. Femeia stie ca ceva nu e in regula insa neputand intotdeauna sa puna punctul pe I reactioneaza precipitat, devine nervoasa si nu-i mai poti intrain voie nicicum. E ca un PMS generalizat si incurabil. 
Majoritatea barbatilor prin firea lor martiana si profund masculina nu dau doi bani pe sentimente. Ei sunt olimpienii cuceritori, practici prin definitie, care nu consuma prea multa energie sa faca pe plac femeilor. Ei trebuie sa fie satisfacuti, intelesi si rasfatati pentru ca e in firea femeii sa fie o delicata si intelegatoare diplomata care se preface ca nu vede si nu intelege scaparile copilaresti ale partenerului de viata. 
Si cum pica o floare de 8 Martie dupa un an de zile in care ti-ai vazut de viata ta egoista si nu te-a interesat daca o doare ceva sau ce trebuie sa fie in sufletul ei cand te-a simtit ca iesi cu alta pe ascuns si nu iti zice nimic ca sa nu ii reprosezi intr-un acces de furie ca este cicalitoare si ca te-ai saturat de gelozia ei prosteasca? 
Unde sunt trasaturile masculine evocate in atatea scrieri cum ar fi curajul, puterea, intelepciunea, capacitatea de a-i proteja pe cei dragi? Unde se ascunde curajul in toate astea?
Am ajuns la trista concluzie ca nu esti barbat doar ca porti un penis cu care, in generozitatea ei, te-a daruit natura. Astfel doamnelor, nu va mai lasati pacalite de aparente.
Inainte de orice femeia este si ea un om care merita sa fie tratat cu respectul cu care ar vrea sa fie tratat orice fiinta umana si asta nu o data sau de doua ori pe an ci in fiecare zi a existentei ei, si nu pentru ca naste pui vii pe care ii tine in uter aproximativ 9 luni de zile pe care dupa ce-i naste ii hraneste cu lapte, si nu pentru ca iti spala rufele si ti le calca, si nu pentru ca iti face un ceai cand esti racit sau pentru ca iti intinde o farfurie cu mancare calda cand te intorci de la lucru ci pentru ca ea este om ca si tine, barbatule modern, un om cu vise cu planuri, un om care de cele mai multe ori renunta la ele pentru ca vrea sa aiba o familie armonioasa in care toti sunt multumiti si peste toate astea vrea sa fie iubita, in fiecare dintre cele 365 ale anului gregorian. 
Asa ca ia aminte, tu cel care consideri femeile curve si nedemne de respect, ca femeia este ce este ca sa iti  faca tie pe plac. Ea renunta la ce este ca sa primeasca dragostea ta, afectiunea ta. Barbatul a vrut-o docila ea a devenit docila, barbatul a vrut-o toleranta, ea a devenit toleranta, barbatul a vrut-o cu experienta sexuala ea s-a conformat. Ea a fost creata sa iubeasca dar ca sa ofere 100% are nevoie de 100%. 
Sfatul meu pentru acei barbati care se tot plang ca femeile de langa ei le sunt corvoade este: fiti naturali, domnilor, asumati-va propriile alegeri si aveti curajul sa puneti punct unei relatii care nu vi se mai potriveste. Singuratatea nu a omorat pe nimeni. 
Incercati sa cultivati acele calitati masculine pentru care predecesorii vostrii au fost atat de mult admirati si impletiti-le cu experienta modernitatii contemporane. 
Nu se mai poarta barbatul bruta. Omul a evoluat si nu numai prin faptul ca s-a mutat din grota in vila si a schimbat caruta cu Audi. Lucrurile astea nu compenseaza handicapul emotional. 
Imi doresc sincer si din toata inima ziua in care barbatii si femeile vor realiza cat de puternici pot fi impreuna cultivand respectul si iubirea autentica. Am obosit sa tot aud comentarii misogine. 
A sosit timpul sa dam jos mastile si sa fim noi insine cu asumarea repercusiunilor. 
Ca mesaj de incheiere vreau sa doresc fiecarui suflet curajos ca primavara aceasta sa fie un frumos inceput al unei noi vieti in care lasam in urma ura si imbratisam iubirea. 

GRINCH, CEL CARE A FURAT CRACIUNUL

Anul acesta Grinch mi-a furat Craciunul... Dar ar trebui sa stiu mai bine.
De fapt nimeni nu ne fura Craciunul sau fericirea, noi permitem sa se intample asta, noi permitem ca Grinch-ul din noi sa iasa la suprafata si sa ne fure bucuria.
Anul acesta n-am fost pe faza si intr-un moment de neatentie Grinch mi-a furat Craciunul. E mult mai usor sa dai vina pe cineva decat sa accepti ca ti-ai facut-o cu mana ta. Asta cu "ti-ai facut-o cu mana ta" cantareste foarte mult si e cam greu de digerat. "Cum?! Eu sa-mi fac rau? Dar eu n-as putea sa-mi fac rau niciodata! Altii imi fac rau tot timpul dar eu?! Niciodata!"
Craciunul acesta copilul din mine s-a bucurat o vreme prins de visele pe care si le facuse, de planurile de Craciun, de posibilitatile existente.... dar a ramas asa, in visare... si, intr-un moment de neatentie, Grinch a iesit la suprafata si totul s-a naruit pentru ca atunci cand s-au naruit toate visele si toate posibilitatile a ramas un mare gol care nu semana nici pe departe a bucurie si nu mai avea aroma de Craciun... in acel gol ramas copilul privindu-se in oglinda si-a dat seama ca a crescut si s-a transformat in el, chiar el, Grinch - cel care a furat Craciunul.
Grinch fiind, m-am auzit spunand "Urasc Craciunul si sarbatorile astea false! Urasc faptul ca este un simbol fals! Urasc prefacatoria care face oamenii sa fie buni si amabili doar cateva zile pe an si atunci doar de dragul Sarbatorilor! Urasc ca aceasta sarbatoare e atat de mult legata de conceptul de familie cand nu toata lumea are o familie ca in filme sau in povesti! Urasc faptul ca dupa un an intreg de singuratate, de Craciun ma simt si mai singur, si mai parasit!"
Ce inseamna de fapt Craciunul la noi? Oamenii se aduna la masa, in familie. Familii in care membrii lor nu-si vorbesc prea mult in timpul anului se aduna de Craciun in jurul mesei pline cu mancare grasa si greu de digerat. N-au prea multe in comun, daca nu chiar nimic, dar mancarea ii aduna la un loc si ii face, ca prin minune, sa ia masca de iubitori si bine-voitori. Petreci o zi in sanul familiei si realizezi ca de fapt ai petrecut o zi intreaga mancand si uitandu-te la televizor, in rest... relatia ta cu ceilalti a ramas la fel: superficiala, golita de continut.
Si atunci, dupa toate astea, eu ce concluzie trag? Ca noi, romanii, in general, suntem departe de a fi un popor spiritual. Suntem un popor condus de stomac. Toate deciziile noastre trec prin stomac si sunt influentate de stomac. Saracia pe noi nu ne face mai puternici si nu ne uneste ci ne dezbina. Oamenii saraci se omoara pe o sticla de ulei sau o bucata de paine, nu devin mai buni si impart bucata primita cu alti saraci, pentru ca stomacul primeaza si el dicteaza creierului, nu invers.
Romanul nu se duce la biserica pentru imbogatirea spirituala ci ca sa-i dea popa verde dupa post si sa vina repede acasa sa manance sarmale si carnati de porc. Insa asta nu e tot! Masa de Craciun pentru unii nu se asterne pe 25 Decembrie la pranz ci atunci noaptea dupa ce au venit de la slujba, ca stomacul  nu mai rezista... doar au tinut post - adica pentru o perioada mult prea mare stomacul nu a fost in control si acum, in sevraj fiind, isi cere dreptul la tron.
Postul la noi nu este pentru curatirea trupului si a spiritului, si nici macar pentru curatirea trupului desi asa ar parea la o prima vedere. In post ne gandim tot la mancare dar de data asta trebuie sa avem grija sa nu mancam de dulce (adica carne, lactate, oua, branzeturi) atat! In rest nimic nu se refera la cantitate sau la atitudinea noastra fata de hrana, absolut nimic. Postul a devenit un concept la moda si este pur si simplu o restrictie menita sa te determine sa bagi sarmale si piftii pana iti plesneste bila cand, in sfarsit, ai liber la ele. Pentru romani postul este o limitare si nu ocazia perfecta de a face liniste in noi si de a ne cunoaste pe noi insine, de a evolua.
De ani de zile romanii incep Sarbatoarea Nasterii Aceluia care s-a Nascut sa ne Mantuiasca de Pacate si sa ne Arate ca un OM poate sa fie mai Bun -  mancand si o termina la spital, invariabil, fara sa invete ceva din experientele anterioare - ale lui sau ale altora. Motto-ul nostru national este "mie nu mi se poate intampla!".
Am uitat, in timp, sa cercetam simbolul din spatele imaginii. Pentru noi viata din jurul nostru este plina de forme fara substanta. Facem un lucru pentru ca asa se face, nu pentru ca ar trebui sa insemne ceva pentru noi - tinem post pentru ca asa spune popa, sau pentru ca asa e bine dar nu stim ce ar trebui sa reprezinte. Terminarea zilelor de post ar trebui sa reprezinte revenirea la viata noastra obisnuita, fara excese si fara exagerari. Vrem sa trecem cat mai repede peste post doar ca sa intram in "normal" dar uitam sa traim postul pentru adevarata lui valoare fara sa avem asteptari, fara sa traim mereu intr-o zi de maine, uitand de azi si insemnatatea lui.
Pentru noi, majoritatea romanilor - Craciunul este un moment extrem de potrivit sa vrem, sa cerem, sa avem asteptari si atunci cand nu primim nu ne trece prim minte ca balanta este dezechilibrata, ca noi nu am dat nimic, nu am oferit nimic, nu am schimbat nimic la noi.
Am folosit des "noi" pentru ca suntem o constiinta colectiva in care ma includ si eu. Eu am curajul sa recunosc ca am avut doar pretentii si am vrut ceva fara sa ofer mare lucru in schimb si acum cand constat ca stau singura, de Craciun, in fata calculatorului, lasand literele sa curga formand cuvant dupa cuvant, nu e in van. Singuratatea mea mi-a fost data tocmai ca sa fiu capabila sa reflectez la ce am facut, sau ce nu am facut. Si ma mai gandesc ca in lipsa acestei pauze si acestui gol ... as fi fost mai saraca.
Solitudinea pe care o traiesc acum este de experimentat in post dar cum eu toate lucrurile le fac anapoda si le iau cand vin azi, in prima zi de Craciun, fac bilant.
De cele mai multe ori poate ne gandim ca suntem singuri ca pedeapsa, dar nu cred ca asta este esenta.
Grinch este pana la urma cel mai bun prieten al meu pentru ca oferindu-mi momentele astea de singuratate, furandu-mi Craciunul, m-a ajutat sa constientizez anumite aspecte ale existentei mele.
Pana la urma cat putem sa ne agatam de concepte superficiale? Oare nu a venint momentul sa reevaluam intr-un mod obiectiv valorile din viata noastra?
Ce vrem sa traim: evenimente false alaturi de oameni cu care nu suntem pe aceeasi pagina sau momente de o adevarata valoare alaturi de oameni care tin cu adevarat la noi?
Singuratatea denota ca in acel moment nu ai langa tine pe cineva care sa conteze cu adevarat. Si apoi de ce m-as supara? Valorile noastre se schimba incet-incet si treptat ne vom inconjura de oameni care reprezinta cu adevarat ceva pentru noi si invers. Singuratatea iti da ragazul si ocazia sa gandesti, sa triezi ce sa pastrezi si ce sa lasi sa plece. Pana acum singuratatea, prezenta intr-o oarecare masura, nu a omorat pe nimeni.
Dedic acest articol tuturor acelora care s-au simtit singuri de Craciun - desi inconjurati de familie si prieteni, acelora care s-au simtit singuri de Craciun pentru ca intr-adevar erau singuri si acelora carora le-a trecut prin minte macar o data ca ceva din tablou nu li se mai potriveste.


Va doresc sa invatati cum sa va recreati propria viata!

FEMEI, BARBATI, RELATII...

Implicata intr-o serie de discutii cu mai multe prietene ale mele am ajuns sa imi pun intrebari pentru care pana in acest moment nu am gasit raspunsul  - “probleme” a caror existenta  am constientizat-o recent. Nu ma pot abtine acum sa ma intreb “dar daca totusi…?!”.

Subiectul pe marginea caruia am insistat sa raman este legat de relatiile dintre femei si barbati.

Am depasit pragul critic de 30 si poate ca nu s-ar fi intamplat nimic daca ceva anume nu m-ar fi facut sa reallizez ca  relatiile mele si ale multora din jurul meu se desfasoara dupa un anumit tipar, repetitiv.

E adevarat ca atunci cand ne uitam la un tablou vedem exact ce vrem sa vedem. Dar ce anume ne determina sa vedem doar anumite trasaturi? Experientele acumulate sa fie oare motivul pentru care identificam in marea de posibilitati doar o cantitate limitata?

Ma simt ca si cum ar exista legi nescrise referitoare la relatiile dintre sexe pe care toti le cunosc numai eu am lipsit cumva de la lectie si sunt surprinsa de fiecare data, implacabil raman cu fata in pauza gandindu-ma „ce vrea sa insemne asta?!”.

Am reusit cat de cat sa descopar felul in care relationeaza femeile, ce anume vor ele si ce asteptari au de la o relatie insa realizez ca imi este aproape, daca nu total, necunoscut ce vor barbatii, ce asteptari au ei de la o relatie cu o femeie.

Oare chiar ne complacem intr-o serie de sabloane relationale care ne dau o oarecare comoditate din care nu vrem sa iesim?

Ceea ce vad eu in momentul asta al existentei referitor la ce vor barbatii de la o relatie cu o femeie este pur sex, satisfacerea nevoilor fizice. Vad barbati care vaneaza pur si simplu femei cu care sa-si rezolve oarece probleme dar nu vad aceeasi barbati care exprima clar ceea ce vor. De parca le-ar fi teama ca nu vor fi acceptati asa cum sunt, cu felul lor superficial si simplist.

Se apropie de tine cu gandul clar de a te atrage intr-o partida de sex dar tot ce le iese pe gura nu se refera la faptul ca sunt implicati deja intr-o alta relatie (sau ca sunt insurati) sau ca ceea ce asteapta de la tine e o partida de sex fara alte urmari. Iti mentioneaza ca lor le place sa traiasca si sa vada pe parcurs ce iese dandu-ti astfel speranta ca e posibil sa iasa ceva si te trezesti ca atunci cand incepe sa-ti placa el de fapt e alergic la relatii si doar ii plac femeile, in general.

In urma experientelor acumulate am ajuns la concluzia ca barbatii (hai poate nu toti, dar marea majoritate) nu sunt interesati de tine ca om, ca personalitate, nu sunt intr-adevar interesati sa te cunoasca insa ei cunosc faptul ca atunci cand arata interes fata de felul tau de a fi, fata de cum esti ca persoana, si nu numai ca fizic, devii mai deschisa, mai dispusa. Barbatilor le plac femeile vesele, optimiste, pline de viata insa nu cunosc un amanunt: pe marea majoritate a femeilor iubirea le face sa fie asa. Marea majoritate a femeilor se deschid, zambesc, infloresc atunci cand sunt iubite la fel cum se ofilesc atunci cand realizeaza ca totul a fost o minciuna si o inchipuire. Femeile au un senzor care detecteaza iubirea la fel cum detecteaza ca partenerii lor nu le mai gasesc interesante sau dezirabile, sau ca s-au plictisit pur si simplu de ele.

In momentul acela o femeie intra in panica si incepe sa reactioneze exact invers decat ar astepta barbatii sa o faca: este geloasa, cauta pricina in orice gest... si asta pentru ca isi pierde increderea.

Ca sa evit generalizarea spun ca o parte dintre barbati adora femeile independente, vesele, fara griji si fara probleme (ca si cum femeile nu sunt oameni si n-au si momente mai putin vesele); ei le vor asta dar mai vor sa nu depuna nici un efort pentru asta. Indiferent ce ar face ei sau ce ar spune, femeile ar trebui sa fie vesele si sa para ca nu le deranjeaza nimic.

Mi-e teama ca femeia a fost mult prea idealizata si acum putini mai pot concepe ca de fapt femeia e si ea om : si ea are voie sa fie imperfecta, si ea are voie sa aiba stari, sa fie demoralizata si mai putin puternica.

Dar pe cine intereseaza de fapt asta? Pe cine intereseaza de fapt ce nevoi are partenerul de cuplu?

Exista un trend acum, un trend care ma nelinisteste: relatii fara responsabilitati... cu cat mai putine responsabilitati sau chiar inexistente. Relatii care sa ne faca sa ne simtim ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat sau schimbat in viata noastra.

E aproape imposibil sa nu se schimbe ceva in vietile noastre atunci cand apare altcineva. Nu suntem masini, suntem fiinte care simt, care au nevoi. O relatie presupune o oarecare cedare a terenului pentru ca, pana la urma, daca vrem ca o persoana sa intre in viata noastra ii facem spatiu, ii pune la dispozitie un loc in inima si in viata. Asta nu inseamna ca ar trebui sa dispara respectul pentru libertatea celuilalt.

O sa dau un exemplu:  un el intra intr-o interactiune cu o ea (nu o sa-i spun relatie pentru ca in acceptiunea mea relatia este mult mai complexa). El impune limitele relatiei : se intalnesc cand vrea el sau cand are el timp, si asta doar pentru sex, el este o persoana libertina care este adeptul interactiunilor multiple si ea aparent accepta. O femeie accepta toate astea insa nu pentru ca acestea ar corespunde standardelor ei ci pentru ca are nevoie de un suflet cu care sa imparta existenta si patul si face prima greseala: accepta un compromis. Si atunci transmite mesajul „e perfect in regula pentru mine”. Dar cat te poti preface? Cat timp poti sa negi ce vrea sufletul tau de fapt?

Femeile au devenit asa cum sunt acum pentru ca s-au adaptat sa supravietuiasca. Dupa fiecare dezamagire iti spui in mintea ta „de acum inainte nu voi mai face acceasi greseala” si de cele mai multe ori asta se refera la cat te-ai deschis fata de celalalt, cat i-ai permis sa te cunoasca si cat de vulnerabil ai fost. Daca pana la urma intalnesti pe altcineva care are maiestria si rabdarea sa te faca sa te deschizi si sa oferi din nou dupa care se dispenseaza usor de tine data viitoare va fi daca nu imposibil foarte greu sa te mai scoata cineva din carapacea ta.

Bine inteles ca exista oameni cu firi si temperamente diferite. Unii trec mai usor peste dezamagiri altii mai greu insa eu cred ca asta depinde de cat ti-ai permis sa te implici in relatia aceea, cat la suta din tine a fost acolo.

Si sentimentele sunt un capital pe care il investim. Daca investim o suma mare intr-un proiect care falimenteaza ne afecteaza mai mult decat daca am face o investitie minima.

Eu vad acum relatiile dintre oameni ca o economie de piata dura in care trebuie sa te adaptezi cererii daca mai vrei sa existi pe piata. Intr-o piata in care se pune accentul pe cat de bine arati si cat de disponibila esti, ca femeie peste 30 de ani, singura cu un copil nu prea ai mari sanse decat de mila sau pomeni, pentru ca in realitate pe nimeni nu intereseaza ca esti spirituala, ca poti purta o conversatie interesanta, ca poti fi partener de distractie si nu subiectul uneia.

Aveam o dilema: sa imi mentin principiile mele referitoare la relatii si sa nu accept ceva mai putin decat m-ar multumi sau sa ma adaptez – asta insemnand sa accept conditiile unui el? Oare ei sunt atat de flexibili incat sa se schimbe macar un pic pentru a fi intr-o relatie?

Problema este ca majoritatii femeilor le este teama de singuratate, sau nu stiu daca este teama de singuratate cat nevoia de a imparti viata cu cineva, pe cand majoritatii barbatilor nu le pasa pentru ca ei nu sunt interesati de relatii in sine cat de utilizarea femeii ca mijloc de relaxare fizica. Modul in care percep barbatii e ca o specie in continua dorinta de a experimenta cate-ceva dar fara dorinta expresa de aprofundare.

Alta problema: exista multe, foarte multe femei care accepta conditiile impuse si te trimit pe tine cu princiiple tale la tomberon.

Mai exista o teorie conform careia femeile nu au nevoie de sex asa mult cum au barbatii. ERONAT. Femeile au nevoie de sex insa bazele sunt diferite: babatii sunt motivati vizual pe cand femeile sunt motivate emotional, mental.

Din cauza asta unora le este mai usor decat altora.

Am incercat sa ma transform, sa incep sa gandesc ca un barbat, sa nu ma implic emotional, sa aperciez totul la rece si ce crezi? Am intalnit o persoana care vroia implicare si emotie. Dar nu ma pot abtine sa ma intreb: pentru ce ai nevoie de emotie si implicare daca e vorba doar de o relatie bazata pe sex? Daca tu esti genul de om care selecteaza femei doar pentru a se culca cu ele ce nevoie ai sa le cunosti si mai ales ce nevoie ai sa le faci sa se implice emotional?

Imi este mult mai usor sa renunt la speranta ca exista altfel de barbati si ca exista relatii si implicare. Imi este mult mai usor sa clasez cazul si sa cred ca nu exista emotii, relatii, implicare, interes si dragoste decat sa jonglez printre ele. Ceva de genul: exista dar nu le-am intalnit inca. Catastrofal!  Daca as avea confirmarea ca toti, dar absolut toti barbatii sunt superficiali si nu sunt interesati de relatii mi-ar fi infinit mai usor sa-i tratez si eu ca pe obiecte si sa ii folosesc pentru sex.

Dar eu sunt femeie si ma gandesc: daca ranesc exact pe acela care nu merita si prin comportamentul meu il fac sa urasca femeile, sa se indeparteze mai mult de ele?

E clar ca barbatilor nu le place sa se culce cu barbati dar nu isi dau seama ca prin superficialitatea cu care trateaza relatiile cu femeile le va transforma pe acestea in barbati ca ele sa poata face fata dezamagirilor: nu te implici emotional = nu suferi o asa mare dezamagire.

Suntem in razboi de ani de zile, uneori mut sau alteori nu, un razboi pe care nu toti vor sa-l constientizeze si in care nimeni nu vrea sa ingroape securea. Am ajuns la stadiul in care prea putin suntem interesati de cunoasterea cu adevarat a partenerului si ne concentram pe atitudinea defensiva. In loc sa ma deschid unei relatii ma apar sa nu fiu ranit, devin defensiv, nu ma deschid ca sa nu o incasez primul/prima (si prin incasat ma refer la dezamagire).

Oamenii au la indemana mijloace de comunicare dar acestea sunt invers proportionale cu abilitatea si dorinta de a le utilza pentru o adevarata comunicare.

Avem mijloace care ne  faciliteaza distanta dintre noi. Nu ne mai dorim intalniri pentru ca ne intalnim pe Internet si discutam la telefon, daca facem si asta.

Generatiile noi nu pot aprecia pentru ca nu au cu ce sa compare. Asta este mostenirea primita pe care o considera o baza normala. Dar noi, noi acestia care am trait si alte timpuri, de ce am lasat schimbarile astea sa se implementeze? De ce nu incercam sa reinviem farmecul relatiilor interumane?

A VENIT... IARNA... ACOPERA-MI INIMA CU CEVA

A fost o vreme in care nu-mi mai gaseam cuvintele. Orice as fi vrut sa transpun din faza de gand in cuvinte, o idee, se bloca undeva si o gaseam in cele din urma ca un inutil consum de energie exprimarea. Am fost singura pentru atat de multa vreme incat cuvintele si-au pierdut intelesul, si-au pierdut rostul, si-au pierdut motivul pentru care ar fi vrut sa iasa, sa se faca auzite. Ele erau mereu inauntru.

De teama urmarilor cuvintelor mele am hotarat ca e mai bine sa tac... si am tacut aproape un veac. De fiecare data cand as fi vrut sa zic ceva ma gandeam "chiar e necesar sa zic asta?!" si nu, nu era. Pamantul s-a invartit bine-merci fara cuvintele mele. Am trait asa multa vreme, fara sa fiu deranjata, in lumea mea, punandu-mi intrebari si tot eu raspunzandu-mi sau evitand intrebari al carui raspuns imi era teama sa-l aflu...pana intr-o zi cand ceva s-a schimbat.

Si el imi zice "hai spune ceva!", "spune-mi ceva frumos" si eu raman blocata uitandu-ma in gol, negasind ceva demn sa iasa pe gura mea. As ramane in clipa accea vesnic si n-as gasi un cuvant sa spun si in acelasi timp as spune o mie de vorbe pe secunda, insa ma blochez... iar el imi spune iar "hai, spune-mi ceva", "comunica cu mine". Si eu comunic dar nu prin vorbe. As putea sa stau milioane de clipe langa el asa fara sa spun nimic si totusi sa simt un milion de fiori, un milion de mici explozii de bucurie toate in universul meu interior. Si nu gasesc cuvinte sa impart aceasta explozie de bucurie. Mi-e teama ca explozia mea de bucurie pentru el e doar banala. As vrea doar sa ma uit la el si sa inteleaga fara cuvinte.... pentru ca aceste cuvinte si-au pierdut puterea in timp. Le-am auzit de atat de multe ori fara sa insemne nimic, am auzit atat de multe cuvinte care ucid incat am amutit.

Am hotarat sa incerc sa invat sa vorbesc din nou. Vreau ca fiecare cuvant pe care il scriu sau il rostesc sa capete o noua valoare.




A venit iarna.... tu-mi acoperi inima cu ceva, ce nu stiu inca ce este.

Nu stiu daca e inima ta sau e doar o poveste.

Cu gura-mi acoperi surasul

... si ochii si plansul....

Cu mainile-ti aripi al meu suflet acoperi

Si cu privirea-nauntru-mi descoperi.

E iarna, e noapte, e pace, e bine

Si mie imi este acum dor de tine. 

EU SPUN... E GREU SA FII FEMEIE

Desi imi amintesc vremuri in care eram plina de viata, vesela, optimista constat cumva ca acele vremuri au disparut. Simt un gust amar care concretizeaza toate esecurile, toate respingerile, toate etichetele si judecatile emise la adresa mea si nu stiu cum reusesc sa ma gandesc la toate astea si nu la partea plina a paharului.


Unii barbati isi doresc sa devina femei crezand ca femeile duc o viata mai usoara decat a lor, unele femei isi doresc sa fi fost barbati. Eu ma gandesc doar ca e tare greu sa fii femeie, si aici nu ma refer la femeile pe care le vezi stralucind pe ecranele televizorului (desi am o vaga idee ca nici lor nu le este mai usor), ci la femeia de zi cu zi, ma uit la mine.


De mica am vrut sa fiu altceva decat femeie. Mi-am dorit sa fiu baiat pentru ca am auzit de sute de ori povestea parintilor mei care isi doreau nespus sa aiba un singur copil si acela baiat – cumva soarta le-a jucat o festa si au avut doua fete pana sa aiba baiatul mult-dorit.
Mi-am dorit sa fiu baiat ca sa port pantaloni fara sa imi spuna cineva ca sunt lipsita de feminitate, mi-am dorit sa fiu baiat ca sa pot juca fotbal in curtea scolii si sa ies cu prietenii afara indiferent de ora, fara restricii legate de faptul ca « fetele sunt fete, baietii sunt baieti », sau « cand esti baiat e altceva ».
Cand am mai crescut imi doream acerb sa fiu baiat, asta ca sa nu imi pese ca nu sunt bagata in seama sau ca sunt mai putin aratoasa, sau ca nu am picioarele drepte si subtiri.


Acum, dupa cateva zeci de ani, nu ma mai gandesc ca imi doresc sa fiu barbat ci doar ca este infinit nedrept sa fii femeie intr-o lume ca asta.
E nedrept pentru ca nu poti sa-ti doresti sa nu ai copii fara sa fii judecata si eventual parasita.
E nedrept sa fii evaluata drept « fabrica » de copii, menajera, partenera docila care trebuie sa asculte de un el.
E nedrept sa cauti afectiune si sa nu o gasesti in forma in care ti-o doresti pentru ca descoperi la un moment-dat ca barbatii iubesc fizic si nici asta nu este o ipoteza general valabila.
E nedrept sa descoperi ca pentru a face un barbat sa te priveasca trebuie sa te aranjezi, sa te epilezi, sa nu ai celulita, sa investesti in garderoba, bijuterii – pentru ca atunci cand devii stralucitoare abia atunci esti vizibila. E nedrept sa nu se mai uite la tine atunci cand ti s-au lasat sanii, cand nu mai ai pielea ferma, te-ai ingrasat, ti s-au instalat ridurile, cand ai imbatranit...
E nedrept ca barbatii urati, grasi, slinosi, lipsiti de suflet sa aiba cel putin o nevasta si cel putin o amanta in acelasi timp pe cand o femeie daca e mai putin frumoasa decat etalonul promovat de societate (sani mari, picioare subtiri si lungi, forme rotunde, abdomen plat) sa fie singura sau cu un partener inferior ei doar din nevoia de a primi o farama de afectiune, de a nu fi singura.
E nedrept sa fii femeie si sa ai o dorinta sexuala cel putin asemanatoare cu cea a barbatilor (desi sunt multe de comentat aici – uneori am impresia ca libidoul barbatilor e strict verbal) si sa fii catalogata drept curva sau femeie usoara.
E trist sa te uiti la barbatul de langa tine si sa nu banuiesti ca nu esti singura femeie din viata lui, ca nu esti unica iubire, adorata si pretuita. E trist sa iti impui sa nu vezi, sa iti impui sa fii fericita desi realitatea ta e doar un basm.
E nedrept sa fii aceea care se ocupa de copii si in momentul in care ai devenit mama nu mai existi ca femeie... decat poate ca o umbra.
E nedrept sa citesti ca Dumnezeu a creat femeia ca un dar pentru barbat, ca partenera de viata, insa acesta din urma considera ca jucaria s-a perimat si o arunca plictisit intr-un colt.
E nedrept sa fii marginalizata, subestimata doar pentru ca esti femeie si din start se presupune ca n-ai minte, ca locul tau e la cratita, ca nu poti fi la fel de eficienta ca un barbat la locul de munca, ca nu repreziniti o investitie profitabila ca resursa umana pentru ca oricand poti sa nasti pui vii si sa stai acasa cel putin doi ani, ca n-ai ce cauta la volanul unui autoturism pentru ca esti nepriceputa si incurci, inevitabil, traficul.


Acum nu mai pot sa zambesc cu adevarat, nu mai pot sa zambesc din inima pentru ca realitatea mea ca femeie in societatea in care traiesc ma pune pe o treapta inferioara oricarui barbat, pentru ca legile desi se spune ca sunt create pentru a proteja familia nu protejeaza o mama care isi creste singura copilul, pentru ca vreau sa fiu pretuita si iubita dar cand ma uit in jurul meu nu vad barbati care sa poata oferi afectiunea de care am nevoie, vad doar barbati care vor sa domine, sa detina controlul sa te puna la punct, pentru ca cineva le-a spus candva ca ei sunt stapanii lumii iar celelalte vietuitoare exista pentru ca viata lor sa fie mai palpitanta.


Eu, ca femeie, in societatea asta traiesc pentru a putea satisface nevoia unui barbat care, de undeva de sus, in nelimitata-i mila s-a uitat la mine. Eu trebuie sa fiu recunoscatoare si sa fiu multumita pentru ce primesc, indiferent ca ceea ce primesc este departe de ce imi doresc.


Unii barbati au impresia ca fiind femeie poti urca mai usor pe scara sociala, pentru ca te poti culca cu oricine pentru averi, pentru posturi de conducere, pentru bani de buzunar, pentru o casa sau o masina.


Eu vin si spun: lumea, momentan, e a voastra. Voi dispuneti, voi dati tonul melodiei dupa care joaca lumea. Voi ati vrea ca femeia sa fie amanta dar amanta niciodata nevasta. Voi vreti ca femeile sa se comporte dupa o anumita conduita si sa va stea cumva la dispozitie intr-un camin calduros, sa va astepte cand va intoarceti triumfatori de la “vanatoare”. Voi va plictisiti de ele dupa ce le transformati din ce erau in modelul vostru. Voi le parasiti pentru ceva mai bun dupa aceea.
Voi cereti sex contra servicii si favoruri. Voi evaluati tiparul fizic si impuneti trendul in moda. Voi vreti mostenitori dar va displac complicatiile aferente – e minunata ideea de a fi tata privita de pe malul baltii sau de pe terasa unde beti o bere cu baietii.
Femeile au fost mereu dusmanul, acele fiinte invinovatite de nefericirea voastra. Noi femeile va prindem in mreje si va facem sa va casatoriti cu noi si, cumva, la scurt timp va treziti si incepeti sa va plangeti de mila, iar degetul se indreapta inevitabil catre un vinovat din exterior.
Voi nu aveti responsabilitati, voi aveti doar drepturi.
Femeile nu au timp sa-si planga de mila. Am auzit multe femei, printre care si a mea mama, care raspundeau la intrebari cu « Ce vrei sa faci, mama ?! Asta e viata unei femei. Rabzi si mergi mai departe daca vrei sa ai liniste in familie. »
E asta o viata ? E o viata sa fii tratat ca un caine si sa te hranesti cu faramiturile cazute de la masa stapanului?
E posibil sa fiu combatuta. E in regula! Asta este propria mea parere, propria mea viziune asupra lucrurilor din jurul meu. Am avut timp sa analizez si am avut in jurul meu tot felul de oameni din toate “paturile” sociale. Am ascultat marturii de femei si marturii de barbati.
In societate femeia, fie ea amanta sau sotie, prietena oficiala sau cea care intretine distractia, primeste doar faramite, faramite de suflet de barbat, faramite de afectiune, faramite de aperciere, faramite de atentie, pentru ca “Asa suntem noi, barbatii. N-ai sa gasesti in lumea asta barbat care sa nu mai calce stramb. » Loialitate ? Prietenie ? Concepte total straine.


Am de ales, intotdeauna am de ales, insa multimea variantelor din care eu pot sa aleg e posibil sa nu ma multumeasca. Pot alege sa traiesc singura tot restul vietii, pot alege sa accept primul barbat care se uita la mine - desi nu este ceea ce imi doresc - doar ca sa nu traiesc singura, pot alege sa ma amagesc... insa realitatea colectiva ramane aceeasi. Sunt acele mici adevaruri care nu sunt recunoscute in public, care sunt spuse in soapta pentru ca spuse cu voce tare ne-ar speria prea tare, acele adevaruri care ne-ar face sa ne trezim si am vedea o lume mult mai urata. Atunci... preferam sa nu ne mai gandim. E mai simplu sa ne prefacem ca nu exista.


Contrar invataturilor pe care le-am acumulat in ultima vreme eu inca nu pot spune ca sunt multumita cu ce sunt, nu pot spune ca sunt fericita ca sunt femeie pentru ca nu ma simt apreciata, nu ma simt iubita, simt ca sunt devalorizata constant. Daca ma gandesc la mine ca la un om separat de forma fizica pamanteana pot ajunge sa fiu fericita, disociindu-ma de ceea ce vad ca sunt. Daca ma gandesc ca sunt un suflet materializat in forma umana de sex feminin cu un anumit scop pe lumea asta, nu imi pot gasi fericirea pentru ca nu reusesc sa ma impac cu ceea ce sunt. Nu pot sa nu ma simt pacalita, tradata, umilita…


Poate intr-o viata viitoare… cine stie…?!

RASPUNSURILE SUNT INAUNTRUL FIECARUIA

Viata este facuta din alegeri... este o afirmatie pe care am citit-o, la care am reflectat si am gasit ca face parte din adevarurile mele de viata.

Exista adevarul general, acea multime de notiuni general acceptata de comunitati, si exista adevarul personal, acel set de notiuni care rezoneaza in interiorul sufletului nostru ca fiind adevarat. In general am avut o problema sau, mai degraba, o rafuiala cu adevarul general valabil. L-as fi putut accepta in cazul in care noi, oamenii, am fi fost identici ... dar nu suntem. Avem un suflet care reactioneaza aproximativ similar la stimuli insa suntem particularizati prin multitudinea de experiente acumulate inca de la prima gura de aer terestru.

Inca din momentul in care am constientizat ca inauntrul meu exista un adevar care nu coincide cu cel general adoptat am inceput cautarea. Cele doua sabloane nu se potriveau. Au inceput intrebarile: "de ce exista diferente?" "de ce simt altfel daca adevarul care am fost invatata ca exista este unic?".

In fiecare dintre noi exista inca un copil care cauta ajutorul inafara lui. Unii dintre noi ingroapa adanc acel copil insa nevoile lui raman. Cat traim invatam sa mergem, din mici creatori ne transformam treptat in persoane care incearca sa se adapteze mediului in care intra, ne impiedicam de multe ori, plangem de cele mai multe ori si tot de atatea ori cautam in exteriorul nostru acel "parinte" care sa ne ridice, sa ne ia in brate si sa ne spuna o vorba buna, sa ne sarute pe frunte si sa ne arate cum sa procedam data viitoare ca sa evitam durerea. Multi dintre noi nu realizeaza ca aceste cautari pe care le avem la varsta maturitatii biologice exista pentru ca acel copil din noi nu a gasit pana in acest moment ceea ce a avut nevoie mereu - sprijin si iubire neconditionata.

.... citeste continuarea

ORA PAMANTULUI 2010

Traim pe planeta asta minunata de mii de ani, insa in evolutia noastra mareata am reusit sa distrugem mare parte din ea. Suntem rasa superioara, in varful lantului trofic, insa multi ani am considerat ca aceasta presupune doar drepturi nu si responsabilitate.

Pamantul este un organism viu, la fel ca oricare dintre noi, este o fiinta care ne-a dat atatea bucurii, ne-a hranit, ne-a oferit adapost, ne-a acceptat asa cum suntem noi, cu bune si mai putin bune. Pamantul s-a bucurat de Soare ca si noi insa ne-a si protejat prin camasa lui de ozon, a trait bucuria odata cu noi si cand a ras cu pofta s-a cutremurat, insa noi ne-am speriat si l-am considerat dusman, a plans odata cu noi iar lacrimile lui pentru noi au fost furtuni, ne-a lasat sa ne exprimam creativitatea explorandu-i si modificandu-i invelisurile... dar pe undeva noi am uitat sa ii fim recunoscatori si sa il respectam cum se cuvine unei fiinte vii. 

sursa foto

A venit momentul sa ne schimbam optica si atitudinea fata de planeta noastra. A venit momentul sa ne intoarcem spre ea si sa ii aratam ca o iubim si ca nu vrem sa o pierdem. 

In martie 2007 la Sidney - Australia a inceput o actiune ce a luat amploare in anii urmatori. 

Anul acesta pe 27 martie (sambata), STINGE LUMINA intre orele 20:30 - 21:30! O ora din viata ta pentru viata planetei albastre!

Este o dovada ca ne pasa, ca vrem sa devenim responsabili, ca ne angajam sa ne educam copiii sa respecte si sa iubeasca Terra. 

Credeti ca nu puteti sta o ora din viata voastra fara electricitate?! 

Am o PROPUNERE pentru voi: o ora in care sa stam pe intuneric si sa transmitem Pamantului iubire si ganduri bune, sa ne cerem iertare si sa-i promitem ca incepand de acum deschidem ochii si devenim responsabili pentru actiunile noastre.

Multi dintre voi sunt familiarizati cu puterea pe care o are gandul. Gandul este o forma de creatie in care investim energie. 

Imaginati-va milioane de ganduri bune cata energie ar genera!

informatii suplimentare AICI

CEVA S-A PIERDUT PE DRUM...

Recent m-am surprins gandind ca traiesc intr-o societate care se doreste moderna, in care tehnologia avanseaza cu viteza ametitoare, insa la fel de ametitor ne departam de esenta noastra – SUFLETUL. Avem baza tehnologica insa undeva s-a rupt o veriga. Spun asta pentru ca in pofida tuturor mijloacelor ce ne stau la dispozitie ne-am departat unii de altii si mai ales de noi insine. Cumva am pierdut din vedere acel “in final de fapt ce conteaza?”

Simt ca traiesc intr-o societate a tabu-urilor in care mai toti suntem obisnuiti cu termenii, conceptele, insa picam la examenul de acceptare. Avem la dispozitie canale media, avem la dispozitie logistica dar cumva comunicarea este la pamant. Ne scaldam in pornografie insa tributul platit este viata noastra sexuala pe cale de disparitie. Feminitatea si gratia fac loc vulgarului, non-valorii. Punem pret din ce in ce mai mult pe forme fara fond. Multi dintre noi avem diplome care ne imbraca, diplome pe care le tinem in fata cand suntem intrebati “cine esti?” – sunt doctorul cutare, sunt inginerul cutare, sunt economistul cutarica. Am trei, cinci, zece diplome, ocup functie de conducere in companie, conduc o masina traznet, ma imbrac numai de la magazinele de firma insa ceva nu merge in viata mea personala, ceva nu se leaga. Nu-i nimic! De ce sa investesc in ceva inutil? zic multi. Mai bine urc pe culmile gloriei profesionale, in felul acesta voi uita ca acasa sunt singur.

citeste continuarea  ...