UN DRUM, UN GAND, O LACRIMA.... SI TU

Ma lasam condusa de memoria drumului spre casa. Exact ca un trenulet electric care stie pe unde sa mearga asa si eu mergeam pe o linie imaginara pe care subconstientul meu il cunostea prea bine. Mintea imi era asaltata de o mie de scenarii, o mie de intrebari dintre care, cele mai multe incepeau cu "de ce?". Fiecare pas urma automat pe celalalt parca programat si fara prea multa vlaga. Nu constientizam prea bine daca imi era corpul obosit, sufletul sau mintea. Singurul care a indraznit sa se apropie de mine a fost vantul care ma alinta trecandu-mi degetele-i racoroase de primavara printre suvitele mele. M-am simtit alintata si mi-am adus aminte de alte degete care alintau aceleasi suvite insa erau fierbinti si pline de dragoste. Ar fi trebuit sa ma simt norocoasa si sa spun o incantatie sau ceva care sa imi ridice moralul imediat, insa ceva inauntrul meu suna a gol. "Sa fie oare luna plina?!", m-am trezit spunandu-mi. Indiferent ce imi declansase starea asta, si oricat m-as fi impotrivit nu puteam alunga tristetea, starea dulce-amaruie de melancolie cu tentele-i purpurii.
Pentru cateva momente am revenit la realitate... traversam strada. Un el si o ea se tineau tandru de mana sincronizandu-si pasii grabiti catre o casa, casa lor. "E frumoasa dragostea sincera!" m-am trezit gandind. Credeam si eu candva in dragostea unica, in perechea sufletului, in "they lived happily forever and after", insa cumva e posibil sa mi se fi aratat Zina Ursitoare si sa-mi spuna: "in povestea in care esti tu nu exista final fericit".
Fara vreo intentie constienta ma gandeam cata nevoie de minciuna are sufletul meu. Cum e posibil? Doar societatea cultiva onestitatea! E absurd!... si totusi nu e. Creierul meu e dependent de endorfina. Oare cum sa produc acest drog al fericirii daca nu ma mint ca am motive? De ce sa traiesc in realitatea fada si incolora cand imi pot crea ziduri imprejurul meu, ziduri pe care sa le pot picta cum vreau eu. Pe o parte a zidului esti tu, cel cu degetele fierbinti, cel sincer, care m-ai avertizat ca e posibil sa impartim acelasi drum dar nu se stie pentru cat timp, pentru ca s-ar putea ca drumul sa devina monoton si asta te-ar determina sa-l parasesti. In interiorul zidului sunt eu, cea care, desi a fost avertizata, crede ca tu, cel sincer, tandru si atent, esti jumatatea pe care o visez de cand ma stiu. Mi-e teama sa-ti spun ca te iubesc. Nu pentru ca ma indoiesc de asta ci pentru ca te-ar speria. Tu poate stii prea bine, poate ai simtit de o mie de ori gandul meu dandu-ti tarcoale, si-apoi cata nevoie avem de cuvinte cand exista atingeri, gesturi, priviri?!
Cumva m-am detasat de corpul meu incarcat de problemele cotidiene. Plutesc... si tacerea mi-a devenit cea mai buna prietena. E ca si cum m-as multumi sa te iubesc in mintea mea si imi este teama ca un cuvant aruncat intr-o doara mi-ar rapi si aceasta placere furata.
Sunt multe rani... pe unele am incercat sa mi le vindec, pe unele le-am astupat pur si simplu. Le-am ingropat adanc asa incat acum parca nici eu nu mai stiu exact daca au fost sau nu. Singura dovada ramane melancolia purpurie si lacrimile ce stau sa curga in coltul ochilor. Unele rani le-ai vindecat chiar tu, fara sa stii, fara sa vrei, fara sa-ti pese. Sau poate ca nu le-ai vindecat, doar ai umplut firidele in care era intuneric, durere, tristete si lacrimi. Daca ai sa pleci din sufletul meu vei lua cu tine si bucati din inima mea, atat de bine te-am asimilat.
Pasi monotoni in noapte. E ea... e fata care pare trista, e cea cu chipul de copil si sufletul batran, mult prea batran pentru varsta ei. E cea care in graba cauta-o batista din coltul ochilor sa-si stearga incertitudinea si dorul. E ingerul ale carui aripi au amortit si nu mai stiu sa zboare.
Mergand ma intreb de ce sunt eu atat de neinsemnata si dragostea mea nu este buna decat servita la o gustare, din cand in cand, ca si cum stomacul doare.
Cu aceste ganduri ce-mi torturau mintea am ajuns acasa acolo unde atunci cand am adormit am visat ca ne tineam de mana si lumea era a nostra.