25 decembrie, 2010

GRINCH, CEL CARE A FURAT CRACIUNUL


Anul acesta Grinch mi-a furat Craciunul... Dar ar trebui sa stiu mai bine.
De fapt nimeni nu ne fura Craciunul sau fericirea, noi permitem sa se intample asta, noi permitem ca Grinch-ul din noi sa iasa la suprafata si sa ne fure bucuria.
Anul acesta n-am fost pe faza si intr-un moment de neatentie Grinch mi-a furat Craciunul. E mult mai usor sa dai vina pe cineva decat sa accepti ca ti-ai facut-o cu mana ta. Asta cu "ti-ai facut-o cu mana ta" cantareste foarte mult si e cam greu de digerat. "Cum?! Eu sa-mi fac rau? Dar eu n-as putea sa-mi fac rau niciodata! Altii imi fac rau tot timpul dar eu?! Niciodata!"
Craciunul acesta copilul din mine s-a bucurat o vreme prins de visele pe care si le facuse, de planurile de Craciun, de posibilitatile existente.... dar a ramas asa, in visare... si, intr-un moment de neatentie, Grinch a iesit la suprafata si totul s-a naruit pentru ca atunci cand s-au naruit toate visele si toate posibilitatile a ramas un mare gol care nu semana nici pe departe a bucurie si nu mai avea aroma de Craciun... in acel gol ramas copilul privindu-se in oglinda si-a dat seama ca a crescut si s-a transformat in el, chiar el, Grinch - cel care a furat Craciunul.
Grinch fiind, m-am auzit spunand "Urasc Craciunul si sarbatorile astea false! Urasc faptul ca este un simbol fals! Urasc prefacatoria care face oamenii sa fie buni si amabili doar cateva zile pe an si atunci doar de dragul Sarbatorilor! Urasc ca aceasta sarbatoare e atat de mult legata de conceptul de familie cand nu toata lumea are o familie ca in filme sau in povesti! Urasc faptul ca dupa un an intreg de singuratate, de Craciun ma simt si mai singur, si mai parasit!"
Ce inseamna de fapt Craciunul la noi? Oamenii se aduna la masa, in familie. Familii in care membrii lor nu-si vorbesc prea mult in timpul anului se aduna de Craciun in jurul mesei pline cu mancare grasa si greu de digerat. N-au prea multe in comun, daca nu chiar nimic, dar mancarea ii aduna la un loc si ii face, ca prin minune, sa ia masca de iubitori si bine-voitori. Petreci o zi in sanul familiei si realizezi ca de fapt ai petrecut o zi intreaga mancand si uitandu-te la televizor, in rest... relatia ta cu ceilalti a ramas la fel: superficiala, golita de continut.
Si atunci, dupa toate astea, eu ce concluzie trag? Ca noi, romanii, in general, suntem departe de a fi un popor spiritual. Suntem un popor condus de stomac. Toate deciziile noastre trec prin stomac si sunt influentate de stomac. Saracia pe noi nu ne face mai puternici si nu ne uneste ci ne dezbina. Oamenii saraci se omoara pe o sticla de ulei sau o bucata de paine, nu devin mai buni si impart bucata primita cu alti saraci, pentru ca stomacul primeaza si el dicteaza creierului, nu invers.
Romanul nu se duce la biserica pentru imbogatirea spirituala ci ca sa-i dea popa verde dupa post si sa vina repede acasa sa manance sarmale si carnati de porc. Insa asta nu e tot! Masa de Craciun pentru unii nu se asterne pe 25 Decembrie la pranz ci atunci noaptea dupa ce au venit de la slujba, ca stomacul  nu mai rezista... doar au tinut post - adica pentru o perioada mult prea mare stomacul nu a fost in control si acum, in sevraj fiind, isi cere dreptul la tron.
Postul la noi nu este pentru curatirea trupului si a spiritului, si nici macar pentru curatirea trupului desi asa ar parea la o prima vedere. In post ne gandim tot la mancare dar de data asta trebuie sa avem grija sa nu mancam de dulce (adica carne, lactate, oua, branzeturi) atat! In rest nimic nu se refera la cantitate sau la atitudinea noastra fata de hrana, absolut nimic. Postul a devenit un concept la moda si este pur si simplu o restrictie menita sa te determine sa bagi sarmale si piftii pana iti plesneste bila cand, in sfarsit, ai liber la ele. Pentru romani postul este o limitare si nu ocazia perfecta de a face liniste in noi si de a ne cunoaste pe noi insine, de a evolua.
De ani de zile romanii incep Sarbatoarea Nasterii Aceluia care s-a Nascut sa ne Mantuiasca de Pacate si sa ne Arate ca un OM poate sa fie mai Bun -  mancand si o termina la spital, invariabil, fara sa invete ceva din experientele anterioare - ale lui sau ale altora. Motto-ul nostru national este "mie nu mi se poate intampla!".
Am uitat, in timp, sa cercetam simbolul din spatele imaginii. Pentru noi viata din jurul nostru este plina de forme fara substanta. Facem un lucru pentru ca asa se face, nu pentru ca ar trebui sa insemne ceva pentru noi - tinem post pentru ca asa spune popa, sau pentru ca asa e bine dar nu stim ce ar trebui sa reprezinte. Terminarea zilelor de post ar trebui sa reprezinte revenirea la viata noastra obisnuita, fara excese si fara exagerari. Vrem sa trecem cat mai repede peste post doar ca sa intram in "normal" dar uitam sa traim postul pentru adevarata lui valoare fara sa avem asteptari, fara sa traim mereu intr-o zi de maine, uitand de azi si insemnatatea lui.
Pentru noi, majoritatea romanilor - Craciunul este un moment extrem de potrivit sa vrem, sa cerem, sa avem asteptari si atunci cand nu primim nu ne trece prim minte ca balanta este dezechilibrata, ca noi nu am dat nimic, nu am oferit nimic, nu am schimbat nimic la noi.
Am folosit des "noi" pentru ca suntem o constiinta colectiva in care ma includ si eu. Eu am curajul sa recunosc ca am avut doar pretentii si am vrut ceva fara sa ofer mare lucru in schimb si acum cand constat ca stau singura, de Craciun, in fata calculatorului, lasand literele sa curga formand cuvant dupa cuvant, nu e in van. Singuratatea mea mi-a fost data tocmai ca sa fiu capabila sa reflectez la ce am facut, sau ce nu am facut. Si ma mai gandesc ca in lipsa acestei pauze si acestui gol ... as fi fost mai saraca.
Solitudinea pe care o traiesc acum este de experimentat in post dar cum eu toate lucrurile le fac anapoda si le iau cand vin azi, in prima zi de Craciun, fac bilant.
De cele mai multe ori poate ne gandim ca suntem singuri ca pedeapsa, dar nu cred ca asta este esenta.
Grinch este pana la urma cel mai bun prieten al meu pentru ca oferindu-mi momentele astea de singuratate, furandu-mi Craciunul, m-a ajutat sa constientizez anumite aspecte ale existentei mele.
Pana la urma cat putem sa ne agatam de concepte superficiale? Oare nu a venint momentul sa reevaluam intr-un mod obiectiv valorile din viata noastra?
Ce vrem sa traim: evenimente false alaturi de oameni cu care nu suntem pe aceeasi pagina sau momente de o adevarata valoare alaturi de oameni care tin cu adevarat la noi?
Singuratatea denota ca in acel moment nu ai langa tine pe cineva care sa conteze cu adevarat. Si apoi de ce m-as supara? Valorile noastre se schimba incet-incet si treptat ne vom inconjura de oameni care reprezinta cu adevarat ceva pentru noi si invers. Singuratatea iti da ragazul si ocazia sa gandesti, sa triezi ce sa pastrezi si ce sa lasi sa plece. Pana acum singuratatea, prezenta intr-o oarecare masura, nu a omorat pe nimeni.
Dedic acest articol tuturor acelora care s-au simtit singuri de Craciun - desi inconjurati de familie si prieteni, acelora care s-au simtit singuri de Craciun pentru ca intr-adevar erau singuri si acelora carora le-a trecut prin minte macar o data ca ceva din tablou nu li se mai potriveste.


Va doresc sa invatati cum sa va recreati propria viata!

18 decembrie, 2010

FEMEI, BARBATI, RELATII...

Implicata intr-o serie de discutii cu mai multe prietene ale mele am ajuns sa imi pun intrebari pentru care pana in acest moment nu am gasit raspunsul  - “probleme” a caror existenta  am constientizat-o recent. Nu ma pot abtine acum sa ma intreb “dar daca totusi…?!”.
Subiectul pe marginea caruia am insistat sa raman este legat de relatiile dintre femei si barbati.
Am depasit pragul critic de 30 si poate ca nu s-ar fi intamplat nimic daca ceva anume nu m-ar fi facut sa reallizez ca  relatiile mele si ale multora din jurul meu se desfasoara dupa un anumit tipar, repetitiv.
E adevarat ca atunci cand ne uitam la un tablou vedem exact ce vrem sa vedem. Dar ce anume ne determina sa vedem doar anumite trasaturi? Experientele acumulate sa fie oare motivul pentru care identificam in marea de posibilitati doar o cantitate limitata?
Ma simt ca si cum ar exista legi nescrise referitoare la relatiile dintre sexe pe care toti le cunosc numai eu am lipsit cumva de la lectie si sunt surprinsa de fiecare data, implacabil raman cu fata in pauza gandindu-ma „ce vrea sa insemne asta?!”.
Am reusit cat de cat sa descopar felul in care relationeaza femeile, ce anume vor ele si ce asteptari au de la o relatie insa realizez ca imi este aproape, daca nu total, necunoscut ce vor barbatii, ce asteptari au ei de la o relatie cu o femeie.
Oare chiar ne complacem intr-o serie de sabloane relationale care ne dau o oarecare comoditate din care nu vrem sa iesim?
Ceea ce vad eu in momentul asta al existentei referitor la ce vor barbatii de la o relatie cu o femeie este pur sex, satisfacerea nevoilor fizice. Vad barbati care vaneaza pur si simplu femei cu care sa-si rezolve oarece probleme dar nu vad aceeasi barbati care exprima clar ceea ce vor. De parca le-ar fi teama ca nu vor fi acceptati asa cum sunt, cu felul lor superficial si simplist.
Se apropie de tine cu gandul clar de a te atrage intr-o partida de sex dar tot ce le iese pe gura nu se refera la faptul ca sunt implicati deja intr-o alta relatie (sau ca sunt insurati) sau ca ceea ce asteapta de la tine e o partida de sex fara alte urmari. Iti mentioneaza ca lor le place sa traiasca si sa vada pe parcurs ce iese dandu-ti astfel speranta ca e posibil sa iasa ceva si te trezesti ca atunci cand incepe sa-ti placa el de fapt e alergic la relatii si doar ii plac femeile, in general.
In urma experientelor acumulate am ajuns la concluzia ca barbatii (hai poate nu toti, dar marea majoritate) nu sunt interesati de tine ca om, ca personalitate, nu sunt intr-adevar interesati sa te cunoasca insa ei cunosc faptul ca atunci cand arata interes fata de felul tau de a fi, fata de cum esti ca persoana, si nu numai ca fizic, devii mai deschisa, mai dispusa. Barbatilor le plac femeile vesele, optimiste, pline de viata insa nu cunosc un amanunt: pe marea majoritate a femeilor iubirea le face sa fie asa. Marea majoritate a femeilor se deschid, zambesc, infloresc atunci cand sunt iubite la fel cum se ofilesc atunci cand realizeaza ca totul a fost o minciuna si o inchipuire. Femeile au un senzor care detecteaza iubirea la fel cum detecteaza ca partenerii lor nu le mai gasesc interesante sau dezirabile, sau ca s-au plictisit pur si simplu de ele.
In momentul acela o femeie intra in panica si incepe sa reactioneze exact invers decat ar astepta barbatii sa o faca: este geloasa, cauta pricina in orice gest... si asta pentru ca isi pierde increderea.
Ca sa evit generalizarea spun ca o parte dintre barbati adora femeile independente, vesele, fara griji si fara probleme (ca si cum femeile nu sunt oameni si n-au si momente mai putin vesele); ei le vor asta dar mai vor sa nu depuna nici un efort pentru asta. Indiferent ce ar face ei sau ce ar spune, femeile ar trebui sa fie vesele si sa para ca nu le deranjeaza nimic.
Mi-e teama ca femeia a fost mult prea idealizata si acum putini mai pot concepe ca de fapt femeia e si ea om : si ea are voie sa fie imperfecta, si ea are voie sa aiba stari, sa fie demoralizata si mai putin puternica.
Dar pe cine intereseaza de fapt asta? Pe cine intereseaza de fapt ce nevoi are partenerul de cuplu?
Exista un trend acum, un trend care ma nelinisteste: relatii fara responsabilitati... cu cat mai putine responsabilitati sau chiar inexistente. Relatii care sa ne faca sa ne simtim ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat sau schimbat in viata noastra.
E aproape imposibil sa nu se schimbe ceva in vietile noastre atunci cand apare altcineva. Nu suntem masini, suntem fiinte care simt, care au nevoi. O relatie presupune o oarecare cedare a terenului pentru ca, pana la urma, daca vrem ca o persoana sa intre in viata noastra ii facem spatiu, ii pune la dispozitie un loc in inima si in viata. Asta nu inseamna ca ar trebui sa dispara respectul pentru libertatea celuilalt.
O sa dau un exemplu:  un el intra intr-o interactiune cu o ea (nu o sa-i spun relatie pentru ca in acceptiunea mea relatia este mult mai complexa). El impune limitele relatiei : se intalnesc cand vrea el sau cand are el timp, si asta doar pentru sex, el este o persoana libertina care este adeptul interactiunilor multiple si ea aparent accepta. O femeie accepta toate astea insa nu pentru ca acestea ar corespunde standardelor ei ci pentru ca are nevoie de un suflet cu care sa imparta existenta si patul si face prima greseala: accepta un compromis. Si atunci transmite mesajul „e perfect in regula pentru mine”. Dar cat te poti preface? Cat timp poti sa negi ce vrea sufletul tau de fapt?
Femeile au devenit asa cum sunt acum pentru ca s-au adaptat sa supravietuiasca. Dupa fiecare dezamagire iti spui in mintea ta „de acum inainte nu voi mai face acceasi greseala” si de cele mai multe ori asta se refera la cat te-ai deschis fata de celalalt, cat i-ai permis sa te cunoasca si cat de vulnerabil ai fost. Daca pana la urma intalnesti pe altcineva care are maiestria si rabdarea sa te faca sa te deschizi si sa oferi din nou dupa care se dispenseaza usor de tine data viitoare va fi daca nu imposibil foarte greu sa te mai scoata cineva din carapacea ta.
Bine inteles ca exista oameni cu firi si temperamente diferite. Unii trec mai usor peste dezamagiri altii mai greu insa eu cred ca asta depinde de cat ti-ai permis sa te implici in relatia aceea, cat la suta din tine a fost acolo.
Si sentimentele sunt un capital pe care il investim. Daca investim o suma mare intr-un proiect care falimenteaza ne afecteaza mai mult decat daca am face o investitie minima.
Eu vad acum relatiile dintre oameni ca o economie de piata dura in care trebuie sa te adaptezi cererii daca mai vrei sa existi pe piata. Intr-o piata in care se pune accentul pe cat de bine arati si cat de disponibila esti, ca femeie peste 30 de ani, singura cu un copil nu prea ai mari sanse decat de mila sau pomeni, pentru ca in realitate pe nimeni nu intereseaza ca esti spirituala, ca poti purta o conversatie interesanta, ca poti fi partener de distractie si nu subiectul uneia.
Aveam o dilema: sa imi mentin principiile mele referitoare la relatii si sa nu accept ceva mai putin decat m-ar multumi sau sa ma adaptez – asta insemnand sa accept conditiile unui el? Oare ei sunt atat de flexibili incat sa se schimbe macar un pic pentru a fi intr-o relatie?
Problema este ca majoritatii femeilor le este teama de singuratate, sau nu stiu daca este teama de singuratate cat nevoia de a imparti viata cu cineva, pe cand majoritatii barbatilor nu le pasa pentru ca ei nu sunt interesati de relatii in sine cat de utilizarea femeii ca mijloc de relaxare fizica. Modul in care percep barbatii e ca o specie in continua dorinta de a experimenta cate-ceva dar fara dorinta expresa de aprofundare.
Alta problema: exista multe, foarte multe femei care accepta conditiile impuse si te trimit pe tine cu princiiple tale la tomberon.
Mai exista o teorie conform careia femeile nu au nevoie de sex asa mult cum au barbatii. ERONAT. Femeile au nevoie de sex insa bazele sunt diferite: babatii sunt motivati vizual pe cand femeile sunt motivate emotional, mental.
Din cauza asta unora le este mai usor decat altora.
Am incercat sa ma transform, sa incep sa gandesc ca un barbat, sa nu ma implic emotional, sa aperciez totul la rece si ce crezi? Am intalnit o persoana care vroia implicare si emotie. Dar nu ma pot abtine sa ma intreb: pentru ce ai nevoie de emotie si implicare daca e vorba doar de o relatie bazata pe sex? Daca tu esti genul de om care selecteaza femei doar pentru a se culca cu ele ce nevoie ai sa le cunosti si mai ales ce nevoie ai sa le faci sa se implice emotional?
Imi este mult mai usor sa renunt la speranta ca exista altfel de barbati si ca exista relatii si implicare. Imi este mult mai usor sa clasez cazul si sa cred ca nu exista emotii, relatii, implicare, interes si dragoste decat sa jonglez printre ele. Ceva de genul: exista dar nu le-am intalnit inca. Catastrofal!  Daca as avea confirmarea ca toti, dar absolut toti barbatii sunt superficiali si nu sunt interesati de relatii mi-ar fi infinit mai usor sa-i tratez si eu ca pe obiecte si sa ii folosesc pentru sex.
Dar eu sunt femeie si ma gandesc: daca ranesc exact pe acela care nu merita si prin comportamentul meu il fac sa urasca femeile, sa se indeparteze mai mult de ele?
E clar ca barbatilor nu le place sa se culce cu barbati dar nu isi dau seama ca prin superficialitatea cu care trateaza relatiile cu femeile le va transforma pe acestea in barbati ca ele sa poata face fata dezamagirilor: nu te implici emotional = nu suferi o asa mare dezamagire.
Suntem in razboi de ani de zile, uneori mut sau alteori nu, un razboi pe care nu toti vor sa-l constientizeze si in care nimeni nu vrea sa ingroape securea. Am ajuns la stadiul in care prea putin suntem interesati de cunoasterea cu adevarat a partenerului si ne concentram pe atitudinea defensiva. In loc sa ma deschid unei relatii ma apar sa nu fiu ranit, devin defensiv, nu ma deschid ca sa nu o incasez primul/prima (si prin incasat ma refer la dezamagire).
Oamenii au la indemana mijloace de comunicare dar acestea sunt invers proportionale cu abilitatea si dorinta de a le utilza pentru o adevarata comunicare.
Avem mijloace care ne  faciliteaza distanta dintre noi. Nu ne mai dorim intalniri pentru ca ne intalnim pe Internet si discutam la telefon, daca facem si asta.
Generatiile noi nu pot aprecia pentru ca nu au cu ce sa compare. Asta este mostenirea primita pe care o considera o baza normala. Dar noi, noi acestia care am trait si alte timpuri, de ce am lasat schimbarile astea sa se implementeze? De ce nu incercam sa reinviem farmecul relatiilor interumane?

02 decembrie, 2010

A VENIT... IARNA... ACOPERA-MI INIMA CU CEVA



A fost o vreme in care nu-mi mai gaseam cuvintele. Orice as fi vrut sa transpun din faza de gand in cuvinte, o idee, se bloca undeva si o gaseam in cele din urma ca un inutil consum de energie exprimarea. Am fost singura pentru atat de multa vreme incat cuvintele si-au pierdut intelesul, si-au pierdut rostul, si-au pierdut motivul pentru care ar fi vrut sa iasa, sa se faca auzite. Ele erau mereu inauntru.

De teama urmarilor cuvintelor mele am hotarat ca e mai bine sa tac... si am tacut aproape un veac. De fiecare data cand as fi vrut sa zic ceva ma gandeam "chiar e necesar sa zic asta?!" si nu, nu era. Pamantul s-a invartit bine-merci fara cuvintele mele. Am trait asa multa vreme, fara sa fiu deranjata, in lumea mea, punandu-mi intrebari si tot eu raspunzandu-mi sau evitand intrebari al carui raspuns imi era teama sa-l aflu...pana intr-o zi cand ceva s-a schimbat.

Si el imi zice "hai spune ceva!", "spune-mi ceva frumos" si eu raman blocata uitandu-ma in gol, negasind ceva demn sa iasa pe gura mea. As ramane in clipa accea vesnic si n-as gasi un cuvant sa spun si in acelasi timp as spune o mie de vorbe pe secunda, insa ma blochez... iar el imi spune iar "hai, spune-mi ceva", "comunica cu mine". Si eu comunic dar nu prin vorbe. As putea sa stau milioane de clipe langa el asa fara sa spun nimic si totusi sa simt un milion de fiori, un milion de mici explozii de bucurie toate in universul meu interior. Si nu gasesc cuvinte sa impart aceasta explozie de bucurie. Mi-e teama ca explozia mea de bucurie pentru el e doar banala. As vrea doar sa ma uit la el si sa inteleaga fara cuvinte.... pentru ca aceste cuvinte si-au pierdut puterea in timp. Le-am auzit de atat de multe ori fara sa insemne nimic, am auzit atat de multe cuvinte care ucid incat am amutit.

Am hotarat sa incerc sa invat sa vorbesc din nou. Vreau ca fiecare cuvant pe care il scriu sau il rostesc sa capete o noua valoare.




A venit iarna.... tu-mi acoperi inima cu ceva, ce nu stiu inca ce este.

Nu stiu daca e inima ta sau e doar o poveste.

Cu gura-mi acoperi surasul

... si ochii si plansul....

Cu mainile-ti aripi al meu suflet acoperi

Si cu privirea-nauntru-mi descoperi.

E iarna, e noapte, e pace, e bine

Si mie imi este acum dor de tine.