31 decembrie, 2009

BILANT 2009




A mai trecut un an… cu bune, cu mai putin bune. Pentru mine 2009 poate fi descris printr-un singur cuvant: EVOLUTIE. Ca in orice evolutie au fost necesare si sacrificii.
Am strans din dinti, m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea putere ca sa nu-mi pierd mintile si am mers inainte. Am cazut, m-am ridicat, mi-am sters lacrimile si am mers inainte.


La inceputul anului 2009 imi amintesc ca eram intr-o plina criza existentiala. M-am indragostit nebuneste de un barbat pe care l-am cunoscut, nu intamplator – pentru ca nimic nu este intamplator. Zic „nu intamplator” pentru ca imi aduc aminte foarte bine zilele dinainte sa-l fi cunoscut visam cu ochii deschisi sa intalnesc pe cineva care sa imparta cu mine aceleasi pasiuni si aceeasi pasiune, ce sa ma mai atata... exact ca el. Si iata, dorinta mi-a fost implinita. Singurul inconvenient a fost ca n-am stiut eu sa o formulez complet.
Din punctul meu de vedere - compatibilitate maxima. Dar asta era doar punctul meu de vedere si asta conteaza doar jumatate intr-o relatie de doi, iar cand este o relatie de 3… he hee, conteaza doar o treime. Asa pana la urma parerea mea a ramas doar a mea pentru ca a cantarit doar o treime.
Da, una dintre acele relatii complicate in care el este déjà implicat intr-o alta relatie care functioneaza datorita inertiei…. sau… ma rog.


Am crezut mereu in "`n-aduce anul ce aduce ceasul…" asa ca am acceptat starea de fapt bucurandu-ma si fiind recunoscatoare pentru momentele minunate pe care le traiam. In adancul sufletului meu cred in minuni.


Am trait clipe de extaz si clipe de agonie. Am trait momente care nu vroiam sa se mai termine si momente in care imi blestemam existenta. Imi aduc aminte ca am aruncat spre cer foarte multi „de ce?”.


Asta a fost la inceputul anului 2009. Putin mai spre primavara mintea mea se lupta cu un concept pe care pur si simplu nu-l putea inghiti daramite sa-l digere: toti barbatii inseala, toti barbatii mai cauta din cand in cand si altceva decat ce-au acasa.
Ideea asta, care in acea perioada venea din o mie de parti, nu-mi dadea pace. Ideea asta se lupta cu sclipirea din ochii mei care se numea SPERANTA.
Imi amintesc ca atunci cand l-am cunoscut pe el imi spunea ca am niste luminite in ochi. Erau de la speranta, de la dragoste. Treptat cred ca au murit luminitele, pentru ca nici el nu mi-a mai spus nimic de ele.
Ideea asta criminala ca eu n-o sa fiu niciodata speciala pentru nimeni si ca, orice s-ar intampla langa mine, cel care ma face sa cred ca ma iubeste de fapt nu ma iubeste si totul e o mascarada stupida m-a adus in pragul unei depresii teribile.
In general barbatii sunt terifiati de femei si cred despre ele ca sunt pretentioase iar din cauza acestei pareri despre pretentiile unei femei, la care probabil se gandesc ca nu o sa ajunga vreodata, le evita sau ... nu stiu, renunta sa mai lupte.
Eu n-am cerut niciodata mult. Nu m-am gandit niciodata la averi fabuloase, la masini de lux care sa-mi fie facute cadou, la carduri pline de bani oferiti cu generozitate. Nu. Eu mi-am dorit compatibilitate mentala si fizica. Mi-am dorit mereu sa intalnesc pe cineva care sa ma considere speciala, sa ma pretuiasca ca pe o comoara.
Poate ladita in care sunt depozitata nu imbie. Poate din cauza asta nu trezesc pasiuni.


In fine, ideea era ca ajunsesem in pargul depresiei. Oscilam intre a ma descurca singura si a apela la ajutor profesionist – adica la un psiholog.
Atunci am primit primul semn, prima mana intinsa la strigatul meu de ajutor.
Discutam cu o prietena si ii spuneam ca simt ca o iau razna si am nevoie de ajutor. Am intrebat-o daca stie cumva un psiho-terapeut care sa ma poata ajuta. Nu stia. Mi-a dat in schimb o informatie de aur.
Asa am cunoscut-o pe Nicoleta. Care Nicoleta? Svarlefus. Frumoasa blondina care prezinta horoscopul la „Dimineata cu Razvan si Dani”.
Prietena mea mi-a recomandat-o pentru work-shopul ei – dezvoltare personala. Ideea de „terapie” in grup pur si simplu mi-a sculat parul in cap.
„Cum!? Eu sa-mi expun problemele mele in public!!!!? Asta ar fi chiar ultima dintre cele nefacute! „
Am uitat sa mentionez ca in aceeasi perioada ma pusese ... mana dreapta sa-mi fac harta natala si sa incerc sa mi-o interpretez. Aia a fost bomboana pe coliva.
Tot navigand pe blogul ei, al Nicoletei,  am observat ca ea se ocupa si cu d’ale astrologiei. Mi-a placut foarte tare abordarea ei astrala si m-am hotarat sa apelez la ea, dar nu pentru work-shop, ci pentru interpretarea obiectiva a hartii mele natale.
Zis si facut! Mi-am stabilit intalnire. Am ajuns la intalnire cu inima in gat. Sufeream pe atunci de o fobie terbila la nou si mai ales oameni noi. Deh, natura taurina niciodata prea precauta!
Imi aduc aminte si azi figura blanda si zambitoare, usor uimita a Nicoletei, atunci cand mi-a deschis usa. Acum cand ma uit in urma nu pot sa nu exclam „Doamne, ce salbatica mai eram!”
Nu stiam ce sa zic, nu stiam cum sa abordez. Dar ce trebuie sa stiu eu, stia ea destul. Mi-a luat harta aia pe toate partile si a inceput sa citeasca din mine. Nu siu daca mi se citea pe fata pentru ca n-am intrebat-o niciodata, dar eram cu ochii interiori holbati de uimire: „Wooow! De unde stie femeia asta atatea despre mine? Sunt toate alea scrise in stele?!”
Ce rost mai avea sa opun rezistenta, sa mint sau sa ascund ce era deja evident. M-am recunoscut acolo intr-o foarte mare proportie, dar foarte mare.
Mi-a placut! M-a cucerit! Eram deja hotarata sa merg si la work-shopul ei. Inainte sa plec ma intreaba „n-ai vrea sa vii si la work-shop?!”. Pff! Ce nimereala, auzi!
Si iata-ma in martie dupa imparteala martisoarelor si la un an de la declicul nimicitor care m-a determinat sa divortez de omul cu care am impartit aproape 10 ani din viata mea, prezenta la work-shopul Nicoletei – Traieste-ti viata pentru care ai fost creat. Suna frumos, nu?! Mie titlul nu-mi spunea mare lucru. Simteam numai ca fiinta aceea diafana si zambitoare o sa ma ajute cumva sa ies din hazna. Si asa a fost!
Ea mi-a adus aminte ca atunci cand eram copil viata mi se parea extraordinara si ma simteam plina de energie si dornica sa mai cunosc inca alte o mie  de lucruri despre lumea asta in mijlocul careia picasem. Ea m-a ajutat sa imi dau seama ca aveam sufletul plin de venin si lucruri, si oameni pe care nu i-am iertat pentru ce imi facusera. Ea mi-a prezentat pentru prima oara un nou concept despre ce inseamna frica si ce inseamna iubirea necoditionata. Ea mi-a deschis ochii si am putut sa vad pentru prima oara dupa mult timp ca dintre toti oamenii pe care ii cunosteam eu eram cel mai putin importanta pentru mine si cel mai putin iubita, si mereu invinovatita de mine.
Asta a fost doar primul pas. Dupa primul pas am stiut ca sunt pe calea cea buna. A urmat un alt work-shop ca o completare a ce invatasem. Aveam deja o sete de cunoastere mai ceva ca in copilarie. Ma simteam o noua eu.


Imi aduc aminte ca eram atat de fericita. Ma intalnisem cu aceeasi prietena care mi-o recomandase pe Nico si ii spuneam cat de incantata sunt. O femeie mai saraca se tinea dupa noi si ne tot cerea un ban. O ignoram amandoua. Ea se tinea dupa noi ca umbra.
I-am spus Claudiei: „Sunt atat de fericita! Azi m-am nascut din nou! Este prima zi a restului vietii mele!” Am auzit o voce din spatele meu „Doamne Ajuta! Sa fii sanatoasa!”. S-a oprit in loc si nu ne-a mai urmat. Am ras. „O fi zis ca am luat-o razna si sunt mai rau ca ea!” N-avea importanta. Ma simteam exact asa, ca un nou nascut, doar ca un nou – nascut constient.


Tot in 2009 mi-am continuat si lectiile de soferie. Aici insa nu am fost atat de inspirata. Am apelat la un instructor particular, o cunostinta de-a unei cunostinte. Pot sa spun ca am luat teapa. Am platit scoala, n-am cerut chitanta, am facut muuulte, foarte multe ore de sofat dar de dat examenul n-am mai ajuns sa-l dau pentru ca ma tot amana sub diverse pretexte. Am renuntat! Mi-am spus ca o sa fac scoala din nou si de data asta ca la carte si tot imi iau carnetul, ca si asa am exersat aproape un an de zile de sofat prin Bucuresti si pe langa. M-am scos doar cu experienta dobadita.


In vara Nicoleta a venit cu o idee excelenta: organizarea unei tabere de dezvoltare personala la Moeciu de Sus. Zis si facut! S-a miscat natural.
Imi doream din tot sufletul sa ajung acolo. Simteam ca trebuie sa fiu acolo insa salariul se plateste o singura data pe luna si finantele nu-mi permiteau sa platesc in ziua  limita avansul pentru tabara.
Atunci mi-am dat seama ca aveam mereu langa mine un inger pazitor, inger care a facut posibila prezenta mea la Moeciu.


Sa va mai zic cateva vorbe despre ingerul asta al meu? Pai ... nu l-am vazut de la inceput pentru ca n-am stiut sa apreciez de la inceput ce mi-a oferit. Eu eram blocata pe „vrut mai mult”. Apoi am stat si m-am gandit – intr-unul din acele momente periculoase in care ma apuca ganditul – si mi-am dat seama ca al lui a fost umarul pe care am plans si mi-am plans anii din viata pierduti (am trait mult timp cu sentimentul ca am investit foarte prost 10 ani din viata mea si exact aia cei mai frumosi). Apoi ale lui au fost bratele care m-au strans si m-au tinut la loc sigur atunci cand aveam nevoie. Ai lui erau ochii aia care ma inspirau si imi dadeau incredere in mine. Ale lui erau buzele care ma sarutau exact atunci cand aveam nevoie si in felul in care aveam nevoie. El era acela care ma imbarbata de fiecare data cand eram jos, minimizand si ridiculizand rahatul in care eram. Ale lui au fost momentele de inspiratie in care mi-a hranit ochii si sufletul cu cate un film genial (are gusturi extraordinare la filme). El a fost cel care mi-a redat increderea atunci cand plangeam ca n-o sa imi iau niciodata carnetul de sofer si ca nu o sa reusesc. El m-a luat de manuta si m-a dus in poligon punandu-mi cheia de la propria masina in mana si dandu-mi sansa sa-i distrug ambreiajul. El a fost cel care a impartit cu mine pop-corn-ul si ciocolata, apa minerala si sucul cand ma invita sa vedem un film frumos, momente in care uitam de existenta mea si paseam in alta lume. El este ingerul care m-a ajutat de fiecare data cand i-am cerut si de multe ori cand nu i-am cerut-o pentru ca habar nu aveam ca am nevoie de ajutor. Tot datorita lui am reusit sa ajung si la Moeciu.



   (Terasa de la Vlahia Inn -Moeciu de Sus - august 2009 - foto Madalina Apostu)


Eh, doar cativa stiu la ce ma refer cand iau aerul ala melancolic si vorbesc despre Moeciu. Acolo am cunoscut oameni grozavi, oameni ca si mine, cu „probleme” ca ale mele, care simteau nevoia sa iasa din ele, ca si mine. A fost o saptamana de vis. Am lucrat impreuna la modelarea noastra, am plans impreuna -  eu mai mult decat toti - , am mancat impreuna, ne-am destainuit cele mai mari temeri si cele mai indraznete dorinte si mai presus de toate ne-am vindecat ranile din trecut.
Pentru mine la Moeciu s-a dat lupta cu dragonii. M-am intors acasa vlaguita dar invingatoare si fericita.
Tot la Moeciu am cunoscut-o pe Andreea. Care Andreea? Andreea Talmazan, maestru Rei-ki, in sase sisteme. Are o poveste fantastica despre cautarea drumului si felul in care si l-a gasit. Tot la Moeciu si tot legat de Andreea s-a intamplat primul meu shot de Tequilla... si al doilea... si dupa aia plans pe Vama Veche care se tot laudau ca au 18 sau 20 de ani si ce frumoasa e varsta aia. Deh! Ale tineretii valuri! Tot la Moeciu am behait intr-un pseudo-karaoke si tot acolo am jucat pentru prima oara „Adevar sau Provocare”. O adevarata provocare!



    
(Drumul de la Gradistea spre Bucuresti - august 2009 - foto Madalina Apostu)


Apoi s-a terminat vara si am revenit acasa. Am reluat cotidianul: gradinita, serviciu, gradinita, acasa la mama. Intre timp programul mai era stropit cu partaje, scandaluri, amenintari, emotii, asigurari ca totul o sa fie bine.


Ma uit in urma si imi dau seama cat sunt de  norocoasa cu minunatul colectiv pe care il am la serviciu. A contat foarte mult si m-a ajutat sa trec peste toate mizeriile ce le implica un partaj intre doi oameni care nu mai reusesc sa se inteleaga.


Apoi din toamna am inceput un nou drum. Nu stiam la ce sa ma astept dar simteam ca o sa fie in regula. Am urmat-o pe Andreea si am devenit practicant Reiki. In fiecare seara de luni umpleam lumea cu lumina si Andreea ne calauzea pasii spre o lume mai plina de intelepciune si iubire. Atunci mi-am dat seama ca asta este calea mea – Rei-ki.
Acum sunt practicant de gradul III Rei-ki Usui si pot sa spun cu tarie ca viata mea ar fi fost mult mai fara sens daca nu se intampla Rei-ki.


Rei-ki a continuat modelarea mea spirituala inceputa sub aripa Nicoletei.
Stilul Andreei m-a ajutat sa ma iert si sa ma accept, sa merg mai departe concentrandu-ma pe ce sunt eu nu ce nu sunt ceilalti. Am inceput sa prind gustul meditatiilor in care puteam sa simt si sa dau liber mintii.


Atunci cand am inceput sa scriu acest bilant al 2009 eram pornita sa scriu ce n-am reusit sa fac si iata-ma cum am scris ce am reusit sa fac. Nici nu imi mai amintesc ce n-am facut. Poate ca n-am reusit sa termin cartea pe care am inceput sa o scriu. Poate ca nu am finalizat scoala de soferi. Poate ca nu am reusit sa ma inscriu anul acesta la Facultatea de Psihologie. Poate ca nu am reusit sa termin o data cu divorturi si partaje. Poate ca nu am reusit sa plec din casa parintilor mei asa cum mi-am dorit.
Nu-mi dau seama prea bine daca astea erau planificate pentru 2009 sau poate pentru 2010 si am incurcat eu anii sau poate ca m-am grabit un pic incercand sa recuperez timpul pierdut.
Ce stiu sigur este ca am o gradina in care am pus cu grija niste seminte: permis auto, casa proprie, facultatea, iubire, independenta, reusita, inspiratie, succes, sprijin, sanatate... si stiu ca sunt pe pamant fertil. Iar daca nu au iesit din pamant plantutele anul acesta e pentru ca n-a fost vremea lor in 2009. In 2009 a fost vremea mea sa cresc.


Multumesc tuturor celor care au fost langa mine si m-au ajutat atunci cand le-ar fi fost mai usor sa-mi intoarca spatele. Sunt constienta ca nu sunt mereu o prajiturica.
Chiar daca nu mentionez fiecaruia numele aici, desi cred ca mi-ar lua inca o pagina, fiecare are locul lui in inima mea.


La multi ani si ne intalnim la un nou bilant ... asta pe 30 decembrie 2010!

25 decembrie, 2009

DESPRE INGERI, LUCRURI SI OAMENI CARE PLEACA SI VIN

Articol preluat de pe http://ro.netlog.com/groups/catharsis/forum/messageid=35017








Se spune că, atunci când pierzi un lucru, înseamnă că acel lucru nu îţi mai e de folos şi trebuia să plece de la tine. Se spune că, atunci când pleacă un om, înseamnă că acel om trebuia să nu mai stea lângă tine. Să nu îţi pară rău de lucrurile pe care le pierzi sau care se strică. Să nu îţi pară rău atunci când pleacă un om drag ţie. E pentru că tu, în calea ta, nu mai ai nevoie de acel lucru, de acel om. Oamenii pleacă mereu, iar aceia care trebuie să se întoarcă, vor reveni cândva. Nu trăi pentru ziua aceea, când ei vor reveni. Trăieşte fiecare pas făcut pe cale. Trăieşte pentru prezent, nu pentru trecut şi nici pentru viitor. Respiră fiecare clipă făcută pe cale. Aminteşte-ţi de trecut şi zâmbeşte tandru. Priveşte spre viitor şi zâmbeşte curios.

Prieteniile sunt contextuale, îmi spunea cândva, tot un prieten. Când vei ieşi dintr-un cerc, prietenii vor fi alţii. Aceia care nu îţi mai sunt prieteni au păşit în afara cercului. Lasă-i pe calea lor. Nu înseamnă că nu ţi-au fost niciodată prieteni, ci doar că, pentru moment, aţi evoluat diferit. Preţuieşte-i la fel ca atunci când îi aveai aproape. Stai în cerc şi stai şi în afara cercului. Simte cum e în cerc şi simte cum e în afara lui. Caută spiralele. Ele îţi vor purta mai uşor paşii pe cale.

Păstrează-ţi lacrimile pentru bucurii, nu pentru tristeţi. Alege culoarea albă însă nu uita de celelalte nuanţe şi nici de scările de griuri. Ele îţi vor arăta paşii lipsă, pixelii pe care privirea ta îi percepe altfel. Vorbeşte cu îngerii tăi. Roagă-i să vină în oglindă sau peste umărul drept, să îi vezi atunci când întorci uşor capul. Uneori îngerii iau chipuri de oameni, de fiinţe, de pisici, de păsări. Alteori îşi strâng aripile într-un cristal de stâncă. Ai să le simţi mângâierea când cristalul ţi se lipeşte de podul palmei, o atingere ca un puf: să ştii că acolo e ascuns un înger. Ai pierdut un lucru drag ţie? Un înger ţi l-a ascuns, pentru că el ştie mai bine decât tine că nu vei mai fi avut nevoie de acel lucru. A plecat un om drag ţie? E pentru că îngerii l-au luat de mână şi l-au îndreptat pe calea sa, iar alteori e pentru că îngerii te-au luat pe tine de mână şi te-au aşezat frumos pe calea ta. Ai încredere în îngeri, ei ştiu mai bine ca tine ce trebuie să facă aşa încât drumul spre fericire să îţi fie mai uşor şi mai sigur.

Când iubeşti un om, e pentru că îngerii tăi şi îngerii săi se iubesc. Le simţi aripile cum se prind în spatele sternului, de inimă, şi e pentru că ele cresc mereu de acolo. Fluturii cresc din coşul pieptului, însă fluturii sunt efemeri. Nu te încrede în fluturi. Ei sunt doar frumos coloraţi, dar zborul lor e în zig-zag. Zborul îngerilor e lin şi alb, aproape translucid, cât să vezi cum aerul prinde contur de chipuri. Crede în iubirea albă, caută spiralele şi zâmbeşte la fiecare pas pe care îl faci pe cale: curând vei găsi fericirea.


SCRISOARE DESCHISA LUI MOS CRACIUN

Am primit scrisoarea aceasta de la o prietena, insa am considerat ca este foarte apropiata de ce simt eu. :)


Scrisoare catre Mos Craciun
Te rog sa ma ierti ca nu ti-am mai scris de atit de multa vreme, poate de pe vremea copilariei cu miros de brad nins si de sarbatoare. Iti scriu insa acum, cind vad ca lumea e pe zi ce trece tot mai rea si mai bolnavicioasa. Datorita acestui fapt, te rog sa aduci cate un sac de bunatate oamenilor rai si cate un sac de sanatate fiecarui om bolnav.
Pentru mine nu stiu ce sa-ti cer. Dragoste ti-am cerut cindva. Si mi-ai adus. Ma tem ca sa ti-o cer din nou. Ti-as cere sufletul geaman mie, sufletul pereche. Dar cine stie daca ochii dumitale batrini si obositi de lumina cruda a zapezilor cu care te lupti an de an ca sa ne aduci tuturor bucurie nu se vor insela din cauza furtunilor de ceata argintie? Eu vreau sa iti pot scrie si peste cativa ani…
Ti-as cere liniste si pace sufleteasca, dar stiu ca sunt atitia oameni zbuciumati si atitia copii batrini inainte de vreme care au nevoie de asta, incit nu indraznesc sa le vreau pentru mine. De aceea, daca nu m-ai uitat si daca crezi ca inca mai merit un cadou, fa doar ca lacrima sa-mi fie iarasi limpede, iar ochii, ochii mei te rog mai fa-i macar o data sa straluceasca asa cum straluceau cand ne-am intilnit prima oara…
Apoi daca vrei, adu-mi un brad fermecat te rog, pe care sa il impodobesc cu vise in care zambetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fara glas, nu mai stralucesc, dar nu mai dor! Un brad pe care sa asez imbratisari fara sfarsit care nu dor cand bratele trebuie sa se desclesteze. Da asta vreau!
Si mai vreau mosule sa aduci in dar prietenilor mei fericire ,bucurie ,sanatate,intelepciune si tot ce isi doresc ei ...Da asta vreau!
Printre cadourile rasturnate sub brad nici nu ma uit deoarece stiu ca mi-ai pastrat deja ceea ce este al meu.Iubirea prietenilor mei...
Te astept… fie ca vii sau nu.
PS: Hornul cel vechi al casutei mele in care stau sa stii ca l-am curatat. Atat cat am putut. Atunci, in acea zi, nu era nimeni acolo ca sa ma ajute.



20 decembrie, 2009

THE POLAR EXPRESS

O calatorie magica spre Polul Nord in Ajunul zilei de Craciun... un tren al dorintelor...
Un tren in care te poti urca doar daca a ramas in tine o farama de credinta in Spiritul Craciunului,  sau Mos Craciun cum il mai numim.
Toata magia Craciunului este posibila prin fiecare dintre noi. Este o poveste de iarna in care ne permitem sa oferim gratuit un zambet, o imbratisare, sa oferim ajutorul celor care au nevoie de el cel mai mult. Fiecare dintre noi este Mos Craciun atunci cand are acel Sprit inauntrul sufletului. Noi putem  sa cream miracole pentru ceilalti prin gesturile marunte pe care le facem daca ne deschidem inima.


Mi-a placut o replica de la finalul filmului, una care spune: "One thing about trains: it doesn't matter where they're going. What matters is deciding to get on."

Lucrurile exista, chiar daca tu crezi, chiar daca nu. Singura diferenta este ca, atunci cand crezi, totul devine magic.
  

Astfel, indiferent de trenul pe care il aveti in fata, eu va doresc sa decideti sa urcati si apoi sa va bucurati de calatorie. :)


 

13 decembrie, 2009

DECLARATIE DE INDEPENDENTA

M-am asezat in fata calculatorului cu senzatia surda de durere profunda a sufletului. Nu stiu daca senzatia vine din interior si e din cauza perceptiei mele ca as fi neimplinita sau e doar o etapa hormonala. E ceva acolo si in acelasi timp nu este. E un gol care doare. E senzatia pe care o incerc de fiecare data cand sistemul meu de valori este rasturnat de cate o descoperire. In momentul asta in mintea mea exista o avalansa de ganduri care se suprapun haotic. As vrea sa fac un pic de liniste, sa ma adun ca sa imi dau seama care este provenienta nemultumirii mele launtrice. De cand sunt am auzit in jurul meu cum sunt si cum nu sunt, desi cei care emiteau judecatile de valoare nu m-au vazut decat intr-o ipostaza si nu in ansamblul meu. Nu a trecut mult timp pana am adoptat conceptele proiectate de cei din jurul meu. 
Acum mi se pare ca am trait un veac de singuratate si tristete pentru ca am negat in mod constant cine sunt... si anume o fiinta creata in armonie cu natura perfecta din care face parte. Natura ma iubeste asa cum sunt eu – soarele ma incalzeste cu razele lui indiferent daca sunt posomorita sau vesela, ploaia satisface setea pamantului indiferent daca eu ma supar ca imi murdaresc hainele sau nu, vantul ma iubeste si el chiar daca atunci cand bate iarna eu il iubesc mai putin. Doar cei din jurul meu se pare ca au o problema in a ma accepta  asa cum sunt.
Am invatat inca de mica, de la mama mea, ca a fi femeie nu este cel mai usor sau placut lucru. Si mi-am asumat experienta mamei mele si am carat-o dupa mine ani de zile, pana recent. Si acum mai sufar dupa urma invatamintelor parintesti. Asta a fost exemplul vazut in familie de generatii: femeile sunt la dispozitia barbatului si nu prea ai ce face, accepti si mergi mai departe. Mama m-a invatat sa fiu desteapta si sa nu las barbatii sa ma domine, sa faca ce vor din mine si, mai ales, sa fac in asa fel incat sa nu depind niciodata de vreunul pt ca asta inseamna vulnerabilitate. In momentul acela am decis ca vreau sa fiu puternica - ca sa nu sufar asa cum a suferit mama mea. 
Nu mi-a spus nimeni ca pot avea relatiile pe care mi le doresc si ca ele nu trebuie sa semene neaparat cu cele ale mamei mele sau ale bunicii mele.
Fiecare respingere, fiecare refuz pe care l-am experimentat m-a determinat sa-mi doresc si mai mult sa fiu Regina de Gheata. Asta pentru ca de fiecare data cand eram sincera si imi expuneam sentimentele mi-o luam in cel mai dulce stil clasic.
Am devenit prea mandra sa cer ceva de la partenerii mei. Am considerat ca cerand lucrurile care imi plac - afectiune si necesitatea de a fi iubita -  sunt vulnerabila pe de-o parte si apoi ca sunt o povara pentru ca l-as determina pe cel de langa mine sa-mi ofere la solicitarea mea nu din convingerea lui personala. 
Dupa 32 de ani am realizat ca am incercat sa fiu ceea ce nu sunt de fapt – un barbat. Nu sunt un barbat dur, sigur pe sine, cu sentimente calculate, care se descurca in orice situatie si nu are nevoie de ajutorul nimanui. Nu sunt un barbat care nu are nevoie de o imbratisare calda si un umar pe care sa planga.
Sunt o femeie, o femeie care se simte mizerabil pentru ca si-a negat natura doar pentru a face pe plac unor barbati comozi. 
Sunt o femeie satula de lupta si lipsa de respect dintre sexe. 
Sunt o femeie care a dus  o viata pentru a fi pe plac altora dar mai putin siesi. 
Sunt o femeie cazuta in genunchi care plange noaptea in pumni pentru ca are nevoie de un suflet care sa fie puternic in locul ei, sa o tina in brate cand cade in prapastia gandurilor si a poverilor duse prea mult timp. 
Sunt o femeie care s-a saturat sa fie puternica si sa nu greseasca doar pentru ca a fi dur este calea de a razbi intr-o lume a barbatilor. 
Sunt o femeie care vrea  sa fie iubita neconditionat pentru ca a realizat ca e momentul ca ea sa inceapa sa primeasca pentru a putea oferi din nou. 
Sunt o femeie care s-a saturat de aceeasi placa servita drept scuza: „Asa suntem noi, barbatii. Nu suntem creati sa stam cu o singura femeie prea mult timp. Noi suntem creati sa copulam.” Nu cred ca barbatii s-au nascut sa fie infideli ci mai degraba ca au devenit infideli cand au incetat sa isi doreasca sa comunice cu femeia de langa ei.
Sunt o femeie care s-a saturat sa primeasca faramite de afectiune si atunci cand le primeste sa fie multumita ca si cum nu i s-ar fi cuvenit si ar fi binecuvantata de acele resturi primite accidental. Sunt o femeie care s-a saturat sa se dovedeasca doar pentru a fi acceptata de societate.
Vreau sa fiu rasfatata, vreau sa fiu protejata, vreau sa mi se spuna vorbe frumoase atunci cand sunt deprimata pentru ca atunci am cea mai mare nevoie de ele. Vreau sa mi se cumpere flori pentru ca le iubesc si  uneori nu am puterea sa mi le ofer singura. Vreau sa primesc daruri din suflet pentru ca le iubesc si ma simt pretuita si apreciata si nu intotdeauna am puterea de a mi le oferi singura.
Vreau sa am libertatea de a vorbi la telefon oricat doresc sau sa mai comit erori conducand autoturismul fara sa fiu condamnata ca „Deh! E femeie!”. Am spus si eu asta de multe ori si imi dau seama si de ce. Am crezut ca actionand misoginistic voi fi acceptata mai usor de barbati, voi parea mai puternica pentru ca barbatilor nu le plac poverile, la primul semn de povara au fugit. Exista multi barbati care vorbesc mai mult decat mine la telefon si care sunt soferi deplorabili dar pe care nu ii mai condamna nimeni.
Vreau sa fiu respectata pentru ceea ce sunt, sa fiu acceptata asa cum sunt – femeie.
Stiu – cunoasterea unei alte persoane presupune munca asidua cu tine insuti si comunicare. Oare fugind mereu de ceea ce ne face sa ne simtim mai putin bine vom rezolva ceva?
Sunt femeie si m-am saturat sa fiu de acord cu natura „infidela” masculina numai pentru a nu fi singura. Cel care te priveste in ochi si iti spune „eu nu sunt facut sa stau langa o singura femeie” se spala pe maini de ori ce responsabilitate. 
Cum se face ca natura masculina presupune infidelitatea si acceptarea by default acestei laturi ca si cum n-ar exista alternativa dar barbatii in general vor familii si copii? Cum se poate sa vrei totul fara sa oferi?
Cum este privita o femeie care isi permite sa spuna ca nu isi doreste familie sau copii si isi doreste sa faca ceva pentru ea?
Vreau sa traiesc viata asa cum stiu eu mai bine chiar daca asta presupune sa mai gresesc din cand in cand.
...Si pana la urma ce este greseala!?

Am obosit...am obosit sa lupt impotriva firii mele.

DRAGOSTEA DE IARNA

Recent discutam cu un amic pe marginea unor peisaje superbe de iarna si imi spunea ca iarna oamenii sunt mai puri, implicit dragostea de iarna e mai pura. La inceput n-am inteles la ce se referea insa rumegand ideea am vazut tabloul. 
Dragostea de vara e condusa de hormoni, e dragostea sezoniera plecata de la ideea "ochiul vede, inima cere". Vara sunt cateva piese vestimentare subtirele, transparente. Mintea fuge usor si tese scenarii demne de romane. 
Spre deosebire de dragostea asta de vara, dragostea de iarna este profunda, calma, pura exact ca stratul de zapada. Vara caldura este peste tot. In schimb, iarna cautam caldura sub orice forma. Corpul fizic, cel care poate pacali ochiul, este ascuns sub straturi de haine calduroase. Tot ce ramane la vedere este fata si, cel mai important poate, ochii - fereastra catre suflet. 
Imi fuge mintea acum la munte si la stratul gros de zapada, la hainele groase care ma apara de frig, caciula si fularul, manusile, la nasul care infrunta singur gerul, la saniute vesele si rastete de copii, la tacerea si linistea din timpul noptii, la o cana de vin fiert cu scortisoara, la focul din soba...
Iarna e frumoasa si ma gandesc ca mi-ar place sa traiesc o poveste de dragoste inceputa iarna, la munte. 



19 noiembrie, 2009

DEPRESIA


Inca din momentul in care alegem sa traim o experienta pe aceasta lume, inca din momentul in care ne formam caracterul uman, de mici copii cand crestem indrumati de parinti sau tutori ni se transmit seturi de reguli – reguli de conduita morala cum le place adultilor sa le numeasca.



Ulterior acumulam alte reguli si judecati si le completam cu cele proprii. Toate aceste seturi de informatii – majoritatea provenite din experientele traite de altii – ne umplu mintea care uneori ajunge la saturatie, nelasand loc altor informatii noi. Acestea sunt regulile pe baza carora avem impresia ca functionam si fara de care avem impresia ca nu suntem in controlul micului cerc in care ne invartim bulversati.



In momentul in care se produce o schimbare, un inceput al ascensiunii spirituale, mintea incepe sa se lupte pentru teritoriu si cedeaza foarte greu spatiu noilor idei. Uneori este greu, alteori foarte greu iar in unele cazuri imposibil intr-o viata de om.



De fiecare data cand reusim sa eliminam o judecata veche exista un momet de liniste, de fericire intensa, de intelegere profunda a  regulilor simple ale Universului. Atunci mintea tace si se produce un gol, un vid de informatie. Timpul scurs de la producerea vidului de informatie pana la umplerea lui cu noi informatii si cu iubire si intelegere eu il percep ca fiind o “depresie” care poate fi reprezentata grafic in functie de materie si timp. Pentru mine acesta este momentul depresiei.



Acelasi lucru se intampla dupa o dezamagire sentimentala.  Acea persoana pe care am ridicat-o pe un piedestal si care umplea cu lumina sufletul nostru a plecat lasand in urma un gol – noi simtim plecarea ca pe un gol. Unii dintre noi avem instrumentele de umplere a vidului cu lumina,  iubire, respect de sine, altii nu. Se instaleaza depresia care in unele cazuri poate dura o viata sau poate dura pana in momentul in care am gasit cu ce sa umplem golul creat – o alta persoana.



Acesta mi-a fost un exemplu la indemana considerandu-l cea mai frecventa cauza a declansarii depresiilor.



Astazi, citind o carte draga mie, am avut o revelatie referitoare la relatii si suflete pereche. Cu ocazia asta am intrat in contact cu o teorie noua, straina mie: sufletele pereche sunt acele suflete care ne ajuta sa ne vedem in oglinda cu defectele si calitatile noastre, sunt acelea care oricat am intoarce privirea ne obliga sa vedem ce avem de indreptat. Dupa ce si-au indeplinit misiunea isi vad de drumul lor, lasandu-ne pe noi pe drumul nostru.



In momentul in care am terminat de citit cuvintele asternute pe hartie cu maiestria unui om care a experimentat viata in cele mai fascinante moduri, am realizat ca acesta este un adevar valabil pentru mine.



Traiam o mare dilema: in momentul in care intalneam un barbat si ma potriveam cu el, deci exista o compatibilitate mare, intervenea si necesitatea de a intinde la infinit momentele traite langa acel barbat. Apoi… ceva se intampla… vraja se rupe…. lectia a fost predata. El dispare sau se distanteaza sau una dintre variabilele problemei isi modifica valoarea. Partea cu adevarat miraculoasa in toata povestea este ca nici unul dintre barbatii care si-au intersectat drumul cu al meu nu au plecat fara sa imi lase un dar de pret in schimb.



De la cel langa care am trait 10 ani am invatat sa pretuiesc timpul, libertatea, sa ma pretuiesc mai mult pe mine – asta dupa ce in prealabil ma anulasem ca om. Apoi am invatat sa-mi ofer mie mai multa atentie, sa-mi dau spatiu si sa cred din nou ca merit toate acestea fara sa ma invinovatesc pentru ca le doresc.



De la urmatorul am invatat sa petrec mai mult timp cu mine si sa inteleg singuratatea ca pe un rau necesar. L-am urat atunci pentru ca refuza sa umple un gol. Dupa cateva luni mi-am dat seama , mi-am vazut greseala , l-am iertat si i-am multumit.



Dupa prima parte a lectiei respectului de sine am intalnit un suflet drag mie de la care am invatat rabdarea, respectul fata de spatiul celuilalt, fata de liberul lui arbitru, faptul ca esenta lucrurilor nu isi are farmecul in controlul absolut al lor si viata adevarata incepe atunci cand  renunti la control. Tot de la el am invatat prima parte a lectiei iubirii neconditionate, a iubirii oferite fara asteptarea vreunui rezultat. Lectia asta am asimilat-o intr-un timp indelungat pentru mine – aproximativ un an – timp in care m-am luptat, l-am urat si l-am iubit cu aceeasi pasiune, am incercat sa-l anulez doar pentru a avea de unde-l ridica si l-am iubit din nou.



Intr-un final am realizat ca e posibil sa iubesti si sa traiesti ceva frumos fara sa posezi o persoana, fara sa-ti apartina. Am inteles asta dar a durut. A durut pentru ca a daramat inca un set de reguli care stateau la temelia constructiei mele.



Lectiile imediat urmatoare au fost similare, fiind doar completari, ajustari ale lectiilor anterioare, cerute de insistenta intrebarilor in mintea mea “de ce? de ce? cu ce folos? in ce scop?”.



La un moment dat am prins o farama de idee care a trecut in goana prin mintea mea: “este posibil sa am un destin si asta sa presupuna relatiile mele  haotice?”, “este posibil ca sufletul meu preche sa fie format din mai multe momente diferite?” “e posibil sa nu mai am niciodata o relatie asa cum este definita si perceputa de omenire?”



Dupa ce am citit un singur capitol dintr-o carte, intr-o dimineata cetoasa de 18 noiembrie, mi s-a luat un val semiopac ce-mi acoperea mintea ocupata de atatia “DACA”. Eu imi limitez prin definitie relatiile. Eu singura fac asta! Eu le vad intr-un singur model. In tot acest timp le-am perceput limitat, intr-un singur fel, si am avut asteptari care mi-au fost inselate, si am finalizat prin a fi dezamagita. Am suferit, m-a durut corpul, am trait la limita dintre speranta si deznadejde.



Acum pentru mine exista un singur adevar: timpul este relativ iar singurele perceptibile si importante pentru sufletul meu sunt experintele.



Adevarul nou descoperit m-a facut sa ma simt mai usoara in prima parte a zilei, apoi m-a colpesit si acum am realizat ca sunt intr-o depresie. Sutele de idei si reguli care imi defineau relatiile  au fost inlocuite cu una simpla, in rest… a ramas mult spatiu pe care il percep ca pe un imens gol.



Partea cu adevarat interesanta este ca am ales acum sa umplu acest gol cu iubire pentru creatia divina care ne-a oferit in dar abilitatea de a gasi drumul indiferent pe unde ratacim.
 

02 noiembrie, 2009

LIBER SA FII TU - WORK-SHOP DEZVOLTARE PERSONALA



 



LIBER SA FII TU!




Simti ca viata poate fi mai mult decat rutina zilnica?

Simti uneori ca prinzi aripi inspirat de un sentiment?


Vrei sa fii tu insuti sau sa te redescoperi dar nu vezi cum?


Viata este o corabie frumoasa, cu panze albe, purtata de vant printre valuri uneori tumultoase, alteori linistite. Tu esti calatorul dar poti fi si carmaciul ei.


Tu alegi daca te ascunzi in cabina suferind de rau de mare sau daca alegi sa pui mana pe carma si sa simti cu toata fiinta ta ca mergi incotro vrei tu, fiind creatorul propriilor experiente de viata.


Vino sa inveti cum poti sa fii carmaciul propriei tale vieti.


(pentru detalii click pe titlu)

25 octombrie, 2009

FREEDOM




This is freedom
You`re smiling
I`m smiling too
`Cause this is freedom
Together will find the truth
You know it`s freedom
When bad things
Feel so damn good
Eh … This is freedom
Can you feel it?
Freedom … Eh

The energy in all of us
The flower of the universe
I`m never gonna set you free
You`ll always be a part of me … x2

This is freedom
You`re smiling
I`m smiling too
`Cause this is freedom
Together will find the truth
You know it`s freedom
When bad things
Feel so damn good
Ehh … Freedom
Can you feel it?

(The energy in all of us
The flower of the universe
I`m never gonna set you free
You`ll always be a part of me … x2)

The energy in all of us
The flower of the unïverse
I`m never gonna set you free
You`ll always be a part of me … x3

21 octombrie, 2009

ROMANIA INCA ARE VALORI

 CAMPIONS LEAGUE

 GLASGOW RANGERS - UNIREA URZICENI  1-4


De la asta am pornit cand m-am gandit "mai, dar Romania inca are valori!". Stia cineva pana acum cativa ani de Unirea Urziceni? Conteaza? Singurul lucru care conteaza in formula succesului este pasiunea pe care o investesti in munca ta. Asta este proiectul de succes al unui fotbalist profesionist, Dan Petrescu. 
Da, este un exemplu din fotbal. Mai avem multe alte domenii si mai exista mii de romani care dau valoare tarii asteia. 
M-am nascut cu fotbalul in sange, ca mostenire genetica cumva. In ultima vreme ceea ce vedeam nu mai era sport. Eram martora unui circ de prost gust. Am renuntat sa ma mai uit la competitii de acest gen tocmai din cauza asta. Ma multumeam sa aflu rezultatele si atat, nu ca m-ar fi incalzit cu ceva. M-am detasat. 
Ieri, insa, am ramas surprinsa ca 1-4 era scorul unei echipe romanesti in deplasare, si nu oriunde ci in patria fotbalului, si nu cu oricine. 
Sunt foarte multi romani care inventeaza lucruri absolut geniale insa nu sunt cunoscuti pentru ca sunt romani, in schimb inventiile lor sunt atribuite unor americani.
Stiati ca stiloul cu rezervor a fost inventat de Petrache Poenaru? Da, un roman!
Avem valori numai ca suntem setati sa vedem numai mizeriile si nu frumosul din lucruri sau din oameni. 
Deschideti ochii si priviti la frumosul din jurul vostru. 

15 octombrie, 2009

THE WINNER TAKES IT ALL



Dimineata de octombrie.... dimineata in jumatatea lui octombrie. Am plecat catre locul de munca. Aerul rece de toamna m-a trezit instantaneu. Partea buna in toata ecuatia era soarele care nu s-a lasat intimidat de Octombrie sau de prognozele meteo. A iesit la datorie ca in fiecare zi si pot sa spun ca a fost la inaltime.
Asezand pas dupa pas pe asfaltul trotuarului ma bucuram ca incepe o noua zi, observam forfota de dimineata din piata pe langa care treceam: oameni care descarcau produsele din camionete, floraresele care isi etalasera mandretele de crizanteme... oameni simpli si complecsi in acelasi timp, preocupati de cate si mai cate ganduri, imparteau drumul cu mine - chiar daca pentru un timp.
Mi-am adus aminte ca pana nu demult si eu eram la fel, mergeam teleghidata posedata de ganduri care imi schimbau starea cand in bine, cand in rau. Acum am constatat ca mintea mea tacea amutita de grandoarea si perfectiunea naturii de toamna. M-am surprins discutand cu Dumnezeul din mine:"... da... am ajuns si aici. Sunt linistita. In viata mea e un calm ciudat. E ca un gol ramas dupa ce toate gandurile si grijile au disparut. Si acum?! Si acum ce?" Clipa in care am intrebat s-a intins si s-a transformat intr-o eternitate. Aveam sentimentul ca traiesc de sute de ani si am fost martora a sute de mii de apusuri si rasarituri de soare.
Cu senzatia ca sunt cumva suspendata in timp am coborat spre statia de metrou. Cand am ajuns, in capatul celalalt al peronului se auzea timid o melodie. Inima mi-a tresarit de bucurie. Nu eram sigura dar cu cat inaintam deveneam. Era un mesaj, un inger care mi-a raspuns: The Winner Takes It All... Era un acordeon care reda perfect acordurile melodiei ABBA, era un om care canta la acordeon aceasta melodie. El nu era degeaba acolo.... insa multi erau in gandurile lor, preocupati de ziua de azi, de ziua de maine, de locul de munca, de ... cine mai stie ce?! El era acolo pentru noi.
Indata ce trenul a sosit in statie si peronul s-a golit el a incetat sa mai cante. Astepta alt val de oameni grabiti carora sa le transmita mesajul. 
Oare cine il aude? Cine l-ar recunoaste daca i s-ar spune?
E simplu: invingator sau invins... nu conteaza atata timp cat ai avut curajul sa intri in joc. Cel care sta pe margine nu are nici o scuza. Invinsul poate fi invins o data, de doua ori dar nu mereu. Un om care isi permite sa fie invins inseamna ca a avut curajul sa intre in joc.
Eu am curajul sa pariez pe viata! Voi?

ANOTIMPURILE TRAIRILOR MELE

E liniste. E liniste afara... poate pentru ca e noapte. E liniste mai ales in mintea mea. Pana acum prin capul meu era un fel de Heathrow unde aterizau in fiecare minut idei si decolau altele, unde se intersectau in aer. MINTEA mea - turnul de comanda, aeroportul.
Cand merg pe strada sunt conectata intr-un mod profund naturii care ma inconjoara. Cred ca as putea sa stau, nu stiu, ...foarte mult in mijlocul naturii sa-i ascult cantecul fara sa ma plictisesc. Am observat recent conexiunea mea ca fiinta la natura. Acum e toamna inafara si inauntrul meu. Aaa, nuuu! Asta nu e un lucru rau. Dimpotriva! E un lucru fantastic pentru ca fiecare anotimp are rostul lui bine definit.
Am spus ca e toamna si inauntrul meu pentru ca dupa agitatia si exuberanta pe care mi-a dat-o vara si dupa energia pe care am captat-o de la soare acum sunt pregatita.





Mi-au cazut frunzele. Se ingalbenisera, erau vechi. Frunzele mele - ideile pe care mi le cimentasem in subcostient, programul conform caruia functionam, acel executabil rulat dimineata la trezire. Ciudat cum, desi acel viata.exe dadea erori din ce in ce mai grave si era cat pe ce sa arunc pe geam calculatorul in loc sa ii fac un debug.
Acum, in prag de Noiembrie, am scapat de multe frunze galbene si uscate.
Ma simt ca un copac gol care sta si asteapta viscolul. E o senzatie de liniste si totusi ciudata.
Toamna pregateste pentru iarna. Pe mine toamna trairilor mele ma pregateste pentru hibernarea sinelui meu, momentul in care voi sta eu cu mine, impacata de rezultatul la care am ajuns, impacata cu ACUM.
Iarna.... iarna e cel mai bun lucru care ni se poate intampla. Putem sa plangem ca ne este frig, ca nu avem ce manca, ca suntem fortati sa ne incuiem in case insa e ceva ce natura stie mai bine - dupa iarna iesi invingator, iesi mai puternic. Moartea genereaza renastere, fiecare gol genereaza plin.
Astfel dupa ce am fost golita de idei preconcepute, de judecati si prejudecati, de rautati, de egoism si in cea mai mare parte de frica, astept cuminte iarna. Astept iarna in care o sa-mi fie frig de singuratate, o sa-mi fie foame de cunoastere, si o sa ma incui in casa sufletului meu, o sa stau sa ma gandesc si sa simt linistea, o sa ma cunosc mai bine, astfel ca, atunci cand prima raza de soare primavaratec strapunge indrazneata norii, sa renasc.... pentru a nu stiu cat-a oara, astfel incat sa fiu pregatita pentru raza aceea de soare, sa o primesc in sufletul meu si in viata mea cu pasiune, sa simta cat am asteptat-o, sa o simt si sa ma bucur de caldura ei.
Atunci voi fi pregatita sa imi arat frunzele noi si verzi pulsand de viata, voi rezista cand soarele va deveni, in vara, dogoritor, si il voi iubi mai mult pentru ca, datorita lui, semintele puse in pamant de toamna, pastrate la adapost iarna, au dat nastere la cel mai frumos si plin de viata copac, si, tot datorita lui, acel copac va avea cele mai frumoase fructe si cea mai reusita recolta.
Acum privesc in jur prin toamna anotimpurilor mele.


07 octombrie, 2009

02 octombrie, 2009

PRIVET! ....CHISINAU


Sfarsitul de septembrie ma gaseste pe drum spre alte meleaguri. Am avut ocazia sa ajung la Chisinau, in Moldova - in vizita, la o buna prietena.
Nu stiam la ce sa ma astept, pur si simplu stiam ca imi doresc sa ajung acolo si sa-mi fac eu o parere. 
Am parasit Bucurestiul in dimineata zilei de 26 Septembrie (si cand zic dimineata ar fi bine sa precizez ca era ora 4). Drumul spre Albita - excelent. N-am mai mers de ceva timp inspre Moldova noastra si ramasesem cu gandul la drumurile infecte care erau odata. Am ramas placut surprinsa de drumuri.
Am intrat in Moldova (Basarabia) odata cu primele raze puternice de soare. Am trecut prin vama cu voie buna si am intalnit numai oameni de bine. E o tara blanda, cu dealuri placute si drumul serpuind domol printre ele.

Chisinaul... mi-a lasat o urma pe suflet. M-am indragostit de oras si de oameni. 
Ca sa-l descriu asa cum l-am simtit pot sa spun ca este un oras al iubirii, al poeziei si cantecului, al florilor si al mireselor. Este un oras al libertatii unde oamenii nu au uitat ce vor si nu au uitat sa apere ce vor. Este un oras al tinerilor nascuti liberi pentru a putea crea. Frumusetea se dezvolta cel mai bine in libertate si asta se vede cel mai bine atunci cand faci o plimbare pe Bulevardul Stefan cel Mare si Sfant si vezi fetele mandre si frumoase, gatite ca niste flori primavara. Se spune ca Romania are cele mai frumoase femei din Europa. Cine a facut afirmatia asta nu le-a vazut pe fetele din Chisinau. Noi romancele, parca am uitat de noi, in goana dupa cariere sau cine mai stie ce. Mi se pare mie ca romanii au uitat sa se respecte si cred ca am avea foarte multe de invatat de la fratii nostrii de peste Prut despre respectul de sine, de la oamenii pe care ii accepta ca lideri pana la hainele cu care se gatesc fetele si produsele pe care le consuma, la nuntile lor si mesele cu care le imbogatesc. 
Chisinau, Ia liubliu tebia!