POVESTEA BATRANULUI REGE

As putea la fel de bine sa incep povestea mea cu a fost o data ca niciodata… insa a fost o data de la care au pornit mai multe dati, a fost o data si inca o data, si inca o data….

A fost un tanar rege, mandru ca un brad in lumina soarelui, inalt si brunet, caruia nu ii lipsea invatatura fiind instruit de mari invatati si strategi militari ai vremurilor in care traia. Cu toate astea, cu toata invatatura acumulata, cu toata experienta in lupta, tanarul rege nu avea experienta vietii.

La inceputul drumului sau era inconjurat de oameni plini de iubire, cu suflet mare. Vazand atentia care i se acorda orgoliul sau a crescut facandu-l sa creada ca e normal si chiar se cuvine ca el, cel mai frumos, cel mai invatat si cel mai viteaz dintre barbatii regatului sau sa fie iubit si admirat de toata lumea. Unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai sai era chiar sotia lui, regina, o fata tanara si proaspata ca primavara, cu zambetul pe buze si licariri de cristal in ochi. Vorba si cantecul ei erau ca un balsam pentru inima omului.

Intre timp singura preocupare a tanarului rege a fost sa revolutionarea modului de viata al locuitorilor regatului sau. A inceput sa gandeasca pentru supusii sai, presupunand ca stie mai bine decat ei ce le trebuie si care le sunt nevoile. La inceput oamenii veneau la el cerandu-i sfatul in rezolvarea lucrurilor minore. Acest lucru l-a incurajat si intr-o zi s-a hotarat sa faca o calatorie prin regat ca sa vada cum se descura supusii sai. Multe lucruri nu i-au placut si le-a schimbat prin edicte. Oamenii sai si-au pierdut dreptul de a alege fiind obligati sa respecte de acum legea, indiferent daca legea era sau nu potrivita pentru situatia lor.

Zvonuri au ajuns la urechile regelui cum ca poporul sau este nemultumit si doreste a porni o revolta impotriva restrictiilor impuse. Chiar tanara regina i-a soptit ca masurile luate in ultima vreme nu caracterizeaza intelepciunea pe care el se lauda ca o are.

In zadar… toate sfaturile si toate vorbele s-au izbit de un perete de piatra pentru ca regale nostru de acum s-a inchis in spatele zidurilor orgoliului ranit.

Viziunea lui mareata contura un regat evoluat, in care oamenii vor munci mai eficient, insa omitea faptul ca oamenii mai au si suflet.

Sensibil la remarcile sotiei lui s-a izolat de aceasta. In timp s-a izolat de toti cei care mai pana deunazi ii erau familie si prieteni.
A continuat sa creada ca ce nu distruge cu siguranta face mai puternic, considerand ca era responsabilitatea fiecaruia sa gaseasca solutii de a depasi impasurile prin care treceau.

Mahniti peste masura de atitudinea fiului lor, parintii acestuia s-au imbolnavit si au pierit pe rand: intai mama regelui , pentru ca peste numai jumatate de an si tatal regelui sa isi urmeze sotia in lumea umbrelor.

Tanarul rege si-a intors ochii inlacrimati catre cei care fusesera parintii lui, insa in locul lor existau doar doua umbre acum. Regele cel mandru ca un brad acum are brazdat obrazul de primele regrete. Umerii lui nu mai stau drepti acum ci sunt adusi spre pamant, parca purtand pe ei povara propriei ignorante.

Mandrul rege s-a inchis in el, macinat de vinovatie, cautand o portita de iesire, o circumstanta care sa il absolve de vina. A intors iar spatele, pentru ca asta se pricepea sa faca cel mai bine: sa fuga atunci cand necazurile il indemnau sa-si revizuiasca comportamentul. De data asta a intors spatele unicei fiinte care statea langa el si ii oferea iubirea neconditionat.


Precum o floare neingrijita, lipsita de roua diminetii, lipsita de o raza de soare si fara adierea vantului, tanara regina s-a ofilit, purtand inauntrul sufletului ei nepasarea unui sot absent si teama ca iubirea este doar o inchipuire.

In regatul tanarului rege oamenii au inceput sa se revolte … s-au intors impotriva lui si l-au alungat … fara avere, fara nici un ban in buzunar, fara prieteni. Haituit de oamenii care doreau sa isi reverse furia asupra lui, tanarul rege a fugit, s-a ascuns in desisurile padurilor, in rape si pesteri, s-a hranit cu fructe salbatice, cu radacini si a baut apa statuta gasita prin baltile din padure.

Singurul lucru care i-a mai ramas a fost mantia lui rosie, acum sfasiata de rugii de mure prin care a trecut, si coroana de pe cap - intocmai pentru a-i aminti cine a fost si cum faptele lui au schimbat viata atator oameni.

A trecut vreme peste el si drumul lui a devenit tot mai anevoios pentru ca povara trecutului carata cu stoicism in spate ii infunda picioarele in pamant pana la glezne si fiecare pas inainte era o lupta.


Dupa o vreme, cand oamenii au mai uitat, s-au mai linistit si fata regelui s-a mai schimbat, fiind brazdata de vant si ploi, el a revenit in locul unde ani in urma era conducatorul plin de glorie. A revenit in speranta de a-si regasi perechea, femeia care a stat alaturi de el atatia ani. In tipul petrecut cu el insusi regele a avut timp sa reflecte la atitudinea sa, a avut timp sa realizeze unde a gresit. In mintea lui acum vedea de cate ori ea era acolo, avand nevoie de o vorba buna si de dragoste, de cate ori isi inneca amarul in lacrimi si trecea peste nevoile ei pentru a-l sustine pe alesul inimii ei. Abia acum stia cat de norocos a fost, abia acum stia ca o iubeste cu adevarat.

A cautat-o in intreg tinutul insa nimeni nu mai auzise nimic de ea. A strabatut si alte tinuturi, oras dupa oras, in cautarea ei. Speranta ca intr-o zi o va regasi si va avea sansa de a-i cere iertare era singura motivatie, singurul lucru care il facea sa mearga mai departe.
Au trecut ani si tanarul rege nu mai era tanar deloc. Acum oamenii il vedeau un batran garbovit, indoit parca de o povara ce a purtat-o in spate.


Intr-una din zilele in care el ratacea cautandu-si regina a ajuns in umila casa a unui vraci. Acesta din urma l-a asezat la masa lui oferindu-i din ce avea mai bun si l-a gazduit pentru cateva nopti.
Curios din fire, vraciul il intreaba intr-o seara:
- Ce cauti tu, suflet ratacitor? Ce te aduce in orasul nostru? 

Regele de acum batran isi ridica ochii tristi si se uita la vraci. Nu i-a raspuns imediat la intrebare. O sclipire i-a insufletit ochii si a grait:
- Imi caut sufletul pereche… Acum multa vreme, atat de multa a trecut incat nu stiu daca a fost in viata asta sau in alta, am nesocotit sentimentele celei ce m-a ales. Cum nemultumitului ii este luat darul, am ramas si eu fara darul meu de pret. Acum o caut… o caut sa ii spun ca imi pare rau, ca stiu unde am gresit si sa o rog sa ma ierte ca sa ma pot ierta si eu. 

Vraciul a ramas pe ganduri o clipa apoi i-a spus:
- Nu stiu cat de mult te poate ajuta dar cred ca ar trebui sa incerci sa o cauti pe Muntele cu Dor. Stiu ca in varful muntelui exista o casuta care adaposteste o femeie ce plange de ani de zile. Lacrimile ei sunt raul ce curge prin orasul nostru, Raul cu Dor. Poti urma firul raului in aval. Dar aminteste-ti ce iti spun acum: nu e usor lucru sa alegi drumul acesta. Vei intalni piedici la tot pasul si vor exista fantome ce vor vrea sa te abata din drumul tau. De tine depinde cat de mult iti doresti sa ajungi la ea. 
Batranul rege, adus de spate, si-a luat ramas bun de la vraci, recunoscator fiind pentru bunatatea lui. Hotarat sa isi gaseasca sufletul pereche a pornit pe firul Raului de Dor spre poalele muntelui. A strabatut o vreme drum indelungat insa a trebuit sa se opreasca sa caute un loc in care va putea sa se odihneasca peste noapte. 

In scurt timp a gasit o pestera departe de drum. A intrat cautandu-si un colt in care sa doarma insa a dat peste un mic ochi de apa de cristal. A incercat sa isi vada fata in oglinda apei dar a facut un pas inapoi cand a vazut ca aceasta incepe a se lumina. Doar cateva firicele de lumina strabateau pana in coltul acela de pestera. De unde venea lumina aceea si prin ce miracol?

Invingandu-si teama s-a apropiat din nou si a putut vedea clar in oglinda apei nu fata lui, ci a unei femei in straie de printesa, ce il privea intrebatoare:
- Cine esti tu? a grait catre el.

- Eu?!.... sunt Regele…. i-a raspuns ca prin vis batranul rege. 

- De ce esti trist? a continuat sa il intrebe femeia din oglinda apei.

- Imi pare rau… imi pare rau…

- Pentru ce iti pare rau? Intreaba ea din nou.

- Imi pare rau pentru ca i-am facut sa sufere pe cei dragi mie. 
Pe obrazul batranului rege o lacrima s-a prelins tulburand oglinda apei. Chipul femeii ce ii punea intrebarile a disparut dar nu si durerea din sufletul lui. A stat acolo o vreme plangand, caindu-se pentru faptele lui. Vechile rani s-au redeschis lasand veninul adunat in suflet sa iasa o data pentru totdeauna. O voce blanda i-a soptit atunci “Te iarta tu intai pentru ce crezi ca ai gresit! Te iarta tu intai!”

O data cu prima raza de soare a diminetii a pornit si regele nostru la drum. In ziua aceea a ajuns la poalele Muntelui cu Dor. Un perete abrupt i se desfasura in fata ochilor.
- Cum e posibil?! a strigat el. Cum e posibil sa se fi sfarsit aici calatoria mea?! Sunt prea batran si muntele-i prea abrupt! Am oboist de-atata drum! Nu e corect! Nu e corect!

Cu al sau chip in palme a ingenunchiat in fata muntelui abrupt gandind ca drumul lui a luat sfarsit aici. Acum nici mintea si nici trupul nu il mai ajutau sa merga mai departe. Infrant de obstacolul intalnit a ramas intins pe jos, inchizand ochii pentru o vreme….

In vis... era in alte locuri de parca renascuse dar nu in trecut, ci parca in viitor si nu era barbat, ci fetiscana.

Multa vreme i-a luat sa se acomodeze cu noul trup si noua societate. Mergea la scoala impreuna cu alti copii de varsta ei si invata lucruri pe care nu le invatase pana atunci.

Avea si alti parinti pe care ii privea ciudat de vreme ce ei tot incercau sa o convinga ca asta este realitatea ei si ca ar fi bine sa se obisnuiasca cu asta, asa cum au facut-o toti ceilalti. Se simtea trista si neinteleasa. Stia cumva ca undeva a fost comisa o eroare si ea este de fapt un el, iar timpurile astea nu se potrivesc defel cu ce era obisnuit.

Si mai stia ca a pornit la drum cu un scop – sa isi gaseasca perechea si sa se impace cu ea, sa i se ofere ocazia sa isi dovedeasca dragostea pe care a invatat sa o ofere.

A trecut ceva vreme si fata s-a transformat intr-o adolescenta. Adolescenta – torent de sentimente si senzatii neintelese, debusolanta perioada, cand tragi sa mai ramai copil dar timpul nu te iarta si iti arata in oglinda ca ai crescut, te-ai transformat.

Ea se vedea in oglinda urata si ciudata. Mergea pe strada privind in jos convinsa fiind ca va vedea in ochii celorlati dezaprobarea, degete indreptate catre ea si voci strigand la unison „Esti urata! Esti urata! Esti urata!”.

Din vreme in vreme isi mai facea curaj privind pe furis in ochii altora, sperand ca va gasi ce ea din vremuri de demult a inceput sa caute. A intalnit tot felul de ochi: ochi plini de teama - ca ai ei - , ochi insensibili si distanti, ochi prefacuti... dar nu i-a regasit pe cei ce-i cauta. S-a pacalit de multe ori si mult a plans ca s-a-nselat.

A stat o vreme indelungata langa o pereche de ochi orgoliosi si doritori sa domine cu orice pret, ochi ce sclipeau doar la zgomotul banilor si nu cunosteau ce inseamna dragostea adevarata. Un lucru bun a iesit totusi din povestea asta – o alta pereche de ochisori iubitori si veseli, ochisori primiti in dar de la ingerul ei pazitor ca sa-i indulceasca amarul cautarilor obositoare.
Dupa un timp si-a dat seama ca nu se potriveste cu ochii prefacuti si orgoliosi. Si-a luat inima in dinti si a plecat de langa ei – impreuna cu ochisorii veseli si iubitori care aveau sa-i aline multe nopti de lacrimi amare.

Atunci cand a crezut ca totul e in zadar si cautarea ei e inutila a intalnit o pereche de ochi care ii pareau familiari. Sclipirea aceea... si zambetul... erau atat de cunoscute dar nu putea sa isi aminteasca de unde ii stia.

O voce i-a soptit atunci „Ramai langa ochii astia o vreme... fa tot posibilul sa ramai langa ei o vreme. Vei vedea apoi de ce.” Si-a ascultat.

Cumva a reusit sa se lipeasca de acea pereche de ochi si a fost o vreme in care i-a iubit si a putut sa le ofere ce a avut de oferit. Era perfect.
Timpul s-a scurs si lucrurile s-au schimbat usor. Sclipirea din ochii cei frumosi a disparut treptat. Ea nu stia de ce. Ce se intamplase? ...Ce s-a intamplat?
- Poate ca m-am inselat din nou, si-a spus in sinea ei, desi nu ii dadea pace gandul asta si nu o linistea defel. 

A incercat in fel si chip sa uite ochii si sclipirea lor si toate incercarile mai rau o incurcau, mai rau faceau. Au fost nopti in care ea visa ca ochii s-au intors la ea si ca de fapt a fost doar un cosmar.

Nelinistea a indemnat-o sa caute raspunsuri... si s-a trezit iar cautand asa cum a si inceput cand a venit aici. Si cum raspunsurile vin de acolo de unde te astepti mai putin... raspunsul ei i-a fost transmis printr-un mesager misterios care a indemnat-o sa se priveasca intr-o seara in oglinda.
A privit in oglinda dar nu s-a vazut pe ea ci a vazut un rege tanar si mandru ca un soare, lipsit de griji si de poveri. Ei i-a placut ce vede dar nu stia de ce i s-a aratat si l-a intrebat:
- Tu cine esti si de ce mi te-ai aratat?

- Eu sunt Regele!

- Ai vrea sa imi transmiti un mesaj? Vrei sa-mi spui ceva? Te vad atat de fericit si vesel? Cum reusesti? 

Atunci ea il vede pe tanarul rege stralucind in gloria lui, privind de sus ca un stapan al lumii si zambetu-i semet se transforma in zambet amar intr-o secunda:
- Asa crezi tu, ca eu sunt vesel? Ca-s fericit? Amarnic te inseli! Uita-te mai bine in oglinda, fata draga! Sunt singur... sunt singur de atatia ani! Cum pot fi vesel? 
- Dar de ce esti singur? Ce ti s-a intamplat? l-a intrebat femeia privind in oglinda.
- Am fost candva inconjurat de lume, de oameni buni si iubitori... si mai aveam si o sotie ca o craiasa intre flori. N-am stiut sa-i apreciez si le-am intors spatele cautand altceva mereu. 
Pe obrajii femeii se prelingeau lacrimi amare. Simtea cum durerea tanarului rege este durerea adanc ingropata in sufletul ei.

Stia acum de ce si cum. L-a imbratisat pe tanarul rege si a revenit in partea ei de lume, impacata cu raspunsul ce i-a fost dezvaluit.

Acum stia de unde recunoaste ochii pe care i-a iubit. Sunt ochii ei... cea de demult pierduta. I-a regasit si i-a iubit si ochii au iertat-o. Acum e vremea ca fiecare sa-si urmeze drumul fara sa stie sigur daca potecile se vor mai intersecta vreodata. Acum e impacata.

Batranul rege s-a trezit din somn uimit de visul lui. S-a ridicat usor, ca un copil vioi. Povara ii fusese luata. Bolovanul trecutului nu mai statea pe umerii lui.

S-a indreptat usor, cu zambetul pe buze, spre raul cel cu dor. A luat apa cristalina, usor sarata, in palmele-i batrane si si-a spalat fata. A mai privit o clipa in oglinda apei si s-a vazut batran cu barba-i alba si mustati stufoase, Poseidon parea atunci.

O mana diafana aparu din apa si-l trase dupa ea purtandu-l in adancurile Raului cu Dor... acolo unde apele din dor s-au nascut si in dor au pierit.

Suflete ratacitoare suntem pe lume... mereu cautand raspunsuri, priviri, iertari. Fericite sunt acelea ce le gasesc.