DRAGOSTEA – CA UN TANGO ARGENTINIAN

Ma uit in jurul meu si mi se pare ca oamenii nu mai stiu sa danseze, nu mai lasa muzica sa faca parte din ei. Fiecare pas pe care il facem in viata are muzica lui si viata in sine este un ring de dans. Dansam pe o muzica vesela si inocenta intreaga copilarie, in adolescenta suntem plini de viata si lasam unda basului sa ne vibreze in inima, insa atunci cand suntem intr-un cuplu ceva pe portativ se modifica. Unde suntem noi pe acest ring de dans? Suntem timizi, pe marginea lui, privind mereu la celelalte cupluri si uitam sa ne uitam la noi. Suntem stangaci. Ne gandim mai mult la cum aratam decat la dans in sine si nu mai simtim muzica, ea trece pe undeva pe langa noi. Muzica nu mai patrunde prin pori, nu mai curge prin vene ca sa ajunga pana in adancul sufletului. Tot ce ne-a ramas sunt doua picioare stangi si mult orgoliu. Am observat – fara a reduce la statut de regula absoluta – ca oamenii vor ca lucrurile din afara lor sa rezoneze cu ceea ce vor. Vreau o pereche care sa stie cum sa danseze cu mine, sa imi anticipeze fiecare miscare, fiecare pas, sa formam un intreg. Dansul meu cum este? Mai am de lucrat. De ce nu incep prin a-mi perfectiona stilul? Atunci cand eu sunt un bun dansator negresit voi atrage si perechea mea. Spuneam ca vad dragostea ca pe un tango argentinian – plin de pasiune. E momentul in care ei doi sunt fata in fata, se cunosc pentru prima oara. Ca sa iti poata iesi dansul muzica trebuie sa vibreze in toata fiinta ta. Ei sunt acolo, unul pentru celalalt, pregatiti sa inceapa. Exista momentul apropierii… doua respratii devin una singura… doua trupuri devin unul singur, fiecare pas face loc celuilalt. Exista atata pasiune in dansul acesta si ma intreb oare cum poate fi dansat daca lumea imi lasa impresia ca nu mai traieste cu pasiune deloc? Ma intrebam zilele trecute de ce sunt atat de trista totusi? Oare ceea ce vreau eu este prea mult? Oare au dreptate cei care imi tot repeta ca sunt mult prea pretentioasa si ca ar fi bine sa cobor cu picioarele pe pamant? Nu, nu sunt prea pretentioasa. Pentru ca si pretentiile, ca orice ale lucruri, sunt relative – ele se reduc la subiect. Comparativ cu natura celor care ma considera pretentioasa, da, pretentiile mele sunt ridicate. Gradul lor de multumire, de satisfacere a nevoilor, este atins la o cota mult mai mica decat a mea. Asta nu inseamna ca voi renunta la pretentiile mele doar ca sa fiu ca ei. M-am hotarat! Eu vreau sa dansez tango. Vreau ca viata mea sa fie plina de vibratie si culoare, vreau ca viata mea sa fie plina de pasiune. E dreptul meu si stiu ca merit asta. N-am sa renunt la visul asta doar pentru ca pana in acest moment am avut doar parteneri care ma calcau pe picioare sau ma scapau atunci cand ar fi fost momentul sa ma sustina. Mie imi place viata, imi place sa dansez si ce dansator renunta la dans din cauza unui partener nepotrivit?! Un dansator indragostit de dans in sine isi cauta un partener potrivit astfel incat dansul sa iasa perfect. Va doresc sa aveti langa voi partenerii perfecti. Nu acceptati pe cei care va calca pe picioare. Cu ei nu veti castiga nicicand concursul.