BILANT 2009

A mai trecut un an… cu bune, cu mai putin bune. Pentru mine 2009 poate fi descris printr-un singur cuvant: EVOLUTIE. Ca in orice evolutie au fost necesare si sacrificii.

Am strans din dinti, m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea putere ca sa nu-mi pierd mintile si am mers inainte. Am cazut, m-am ridicat, mi-am sters lacrimile si am mers inainte.

La inceputul anului 2009 imi amintesc ca eram intr-o plina criza existentiala. M-am indragostit nebuneste de un barbat pe care l-am cunoscut, nu intamplator – pentru ca nimic nu este intamplator. Zic „nu intamplator” pentru ca imi aduc aminte foarte bine zilele dinainte sa-l fi cunoscut visam cu ochii deschisi sa intalnesc pe cineva care sa imparta cu mine aceleasi pasiuni si aceeasi pasiune, ce sa ma mai atata... exact ca el. Si iata, dorinta mi-a fost implinita. Singurul inconvenient a fost ca n-am stiut eu sa o formulez complet.

Din punctul meu de vedere - compatibilitate maxima. Dar asta era doar punctul meu de vedere si asta conteaza doar jumatate intr-o relatie de doi, iar cand este o relatie de 3… he hee, conteaza doar o treime. Asa pana la urma parerea mea a ramas doar a mea pentru ca a cantarit doar o treime.

Da, una dintre acele relatii complicate in care el este déjà implicat intr-o alta relatie care functioneaza datorita inertiei…. sau… ma rog.

Am crezut mereu in "`n-aduce anul ce aduce ceasul…" asa ca am acceptat starea de fapt bucurandu-ma si fiind recunoscatoare pentru momentele minunate pe care le traiam. In adancul sufletului meu cred in minuni.

Am trait clipe de extaz si clipe de agonie. Am trait momente care nu vroiam sa se mai termine si momente in care imi blestemam existenta. Imi aduc aminte ca am aruncat spre cer foarte multi „de ce?”.

Asta a fost la inceputul anului 2009. Putin mai spre primavara mintea mea se lupta cu un concept pe care pur si simplu nu-l putea inghiti daramite sa-l digere: toti barbatii inseala, toti barbatii mai cauta din cand in cand si altceva decat ce-au acasa.

Ideea asta, care in acea perioada venea din o mie de parti, nu-mi dadea pace. Ideea asta se lupta cu sclipirea din ochii mei care se numea SPERANTA.

Imi amintesc ca atunci cand l-am cunoscut pe el imi spunea ca am niste luminite in ochi. Erau de la speranta, de la dragoste. Treptat cred ca au murit luminitele, pentru ca nici el nu mi-a mai spus nimic de ele.

Ideea asta criminala ca eu n-o sa fiu niciodata speciala pentru nimeni si ca, orice s-ar intampla langa mine, cel care ma face sa cred ca ma iubeste de fapt nu ma iubeste si totul e o mascarada stupida m-a adus in pragul unei depresii teribile.

In general barbatii sunt terifiati de femei si cred despre ele ca sunt pretentioase iar din cauza acestei pareri despre pretentiile unei femei, la care probabil se gandesc ca nu o sa ajunga vreodata, le evita sau ... nu stiu, renunta sa mai lupte.

Eu n-am cerut niciodata mult. Nu m-am gandit niciodata la averi fabuloase, la masini de lux care sa-mi fie facute cadou, la carduri pline de bani oferiti cu generozitate. Nu. Eu mi-am dorit compatibilitate mentala si fizica. Mi-am dorit mereu sa intalnesc pe cineva care sa ma considere speciala, sa ma pretuiasca ca pe o comoara.

Poate ladita in care sunt depozitata nu imbie. Poate din cauza asta nu trezesc pasiuni.

In fine, ideea era ca ajunsesem in pargul depresiei. Oscilam intre a ma descurca singura si a apela la ajutor profesionist – adica la un psiholog.

Atunci am primit primul semn, prima mana intinsa la strigatul meu de ajutor.

Discutam cu o prietena si ii spuneam ca simt ca o iau razna si am nevoie de ajutor. Am intrebat-o daca stie cumva un psiho-terapeut care sa ma poata ajuta. Nu stia. Mi-a dat in schimb o informatie de aur.

Asa am cunoscut-o pe Nicoleta. Care Nicoleta? Svarlefus. Frumoasa blondina care prezinta horoscopul la „Dimineata cu Razvan si Dani”.

Prietena mea mi-a recomandat-o pentru work-shopul ei – dezvoltare personala. Ideea de „terapie” in grup pur si simplu mi-a sculat parul in cap.

„Cum!? Eu sa-mi expun problemele mele in public!!!!? Asta ar fi chiar ultima dintre cele nefacute! „

Am uitat sa mentionez ca in aceeasi perioada ma pusese ... mana dreapta sa-mi fac harta natala si sa incerc sa mi-o interpretez. Aia a fost bomboana pe coliva.

Tot navigand pe blogul ei, al Nicoletei,  am observat ca ea se ocupa si cu d’ale astrologiei. Mi-a placut foarte tare abordarea ei astrala si m-am hotarat sa apelez la ea, dar nu pentru work-shop, ci pentru interpretarea obiectiva a hartii mele natale.

Zis si facut! Mi-am stabilit intalnire. Am ajuns la intalnire cu inima in gat. Sufeream pe atunci de o fobie terbila la nou si mai ales oameni noi. Deh, natura taurina niciodata prea precauta!

Imi aduc aminte si azi figura blanda si zambitoare, usor uimita a Nicoletei, atunci cand mi-a deschis usa. Acum cand ma uit in urma nu pot sa nu exclam „Doamne, ce salbatica mai eram!”

Nu stiam ce sa zic, nu stiam cum sa abordez. Dar ce trebuie sa stiu eu, stia ea destul. Mi-a luat harta aia pe toate partile si a inceput sa citeasca din mine. Nu siu daca mi se citea pe fata pentru ca n-am intrebat-o niciodata, dar eram cu ochii interiori holbati de uimire: „Wooow! De unde stie femeia asta atatea despre mine? Sunt toate alea scrise in stele?!”

Ce rost mai avea sa opun rezistenta, sa mint sau sa ascund ce era deja evident. M-am recunoscut acolo intr-o foarte mare proportie, dar foarte mare.

Mi-a placut! M-a cucerit! Eram deja hotarata sa merg si la work-shopul ei. Inainte sa plec ma intreaba „n-ai vrea sa vii si la work-shop?!”. Pff! Ce nimereala, auzi!

Si iata-ma in martie dupa imparteala martisoarelor si la un an de la declicul nimicitor care m-a determinat sa divortez de omul cu care am impartit aproape 10 ani din viata mea, prezenta la work-shopul Nicoletei – Traieste-ti viata pentru care ai fost creat. Suna frumos, nu?! Mie titlul nu-mi spunea mare lucru. Simteam numai ca fiinta aceea diafana si zambitoare o sa ma ajute cumva sa ies din hazna. Si asa a fost!

Ea mi-a adus aminte ca atunci cand eram copil viata mi se parea extraordinara si ma simteam plina de energie si dornica sa mai cunosc inca alte o mie  de lucruri despre lumea asta in mijlocul careia picasem. Ea m-a ajutat sa imi dau seama ca aveam sufletul plin de venin si lucruri, si oameni pe care nu i-am iertat pentru ce imi facusera. Ea mi-a prezentat pentru prima oara un nou concept despre ce inseamna frica si ce inseamna iubirea necoditionata. Ea mi-a deschis ochii si am putut sa vad pentru prima oara dupa mult timp ca dintre toti oamenii pe care ii cunosteam eu eram cel mai putin importanta pentru mine si cel mai putin iubita, si mereu invinovatita de mine.

Asta a fost doar primul pas. Dupa primul pas am stiut ca sunt pe calea cea buna. A urmat un alt work-shop ca o completare a ce invatasem. Aveam deja o sete de cunoastere mai ceva ca in copilarie. Ma simteam o noua eu.

Imi aduc aminte ca eram atat de fericita. Ma intalnisem cu aceeasi prietena care mi-o recomandase pe Nico si ii spuneam cat de incantata sunt. O femeie mai saraca se tinea dupa noi si ne tot cerea un ban. O ignoram amandoua. Ea se tinea dupa noi ca umbra.

I-am spus Claudiei: „Sunt atat de fericita! Azi m-am nascut din nou! Este prima zi a restului vietii mele!” Am auzit o voce din spatele meu „Doamne Ajuta! Sa fii sanatoasa!”. S-a oprit in loc si nu ne-a mai urmat. Am ras. „O fi zis ca am luat-o razna si sunt mai rau ca ea!” N-avea importanta. Ma simteam exact asa, ca un nou nascut, doar ca un nou – nascut constient.

Tot in 2009 mi-am continuat si lectiile de soferie. Aici insa nu am fost atat de inspirata. Am apelat la un instructor particular, o cunostinta de-a unei cunostinte. Pot sa spun ca am luat teapa. Am platit scoala, n-am cerut chitanta, am facut muuulte, foarte multe ore de sofat dar de dat examenul n-am mai ajuns sa-l dau pentru ca ma tot amana sub diverse pretexte. Am renuntat! Mi-am spus ca o sa fac scoala din nou si de data asta ca la carte si tot imi iau carnetul, ca si asa am exersat aproape un an de zile de sofat prin Bucuresti si pe langa. M-am scos doar cu experienta dobadita.

In vara Nicoleta a venit cu o idee excelenta: organizarea unei tabere de dezvoltare personala la Moeciu de Sus. Zis si facut! S-a miscat natural.

Imi doream din tot sufletul sa ajung acolo. Simteam ca trebuie sa fiu acolo insa salariul se plateste o singura data pe luna si finantele nu-mi permiteau sa platesc in ziua  limita avansul pentru tabara.

Atunci mi-am dat seama ca aveam mereu langa mine un inger pazitor, inger care a facut posibila prezenta mea la Moeciu.

Sa va mai zic cateva vorbe despre ingerul asta al meu? Pai ... nu l-am vazut de la inceput pentru ca n-am stiut sa apreciez de la inceput ce mi-a oferit. Eu eram blocata pe „vrut mai mult”. Apoi am stat si m-am gandit – intr-unul din acele momente periculoase in care ma apuca ganditul – si mi-am dat seama ca al lui a fost umarul pe care am plans si mi-am plans anii din viata pierduti (am trait mult timp cu sentimentul ca am investit foarte prost 10 ani din viata mea si exact aia cei mai frumosi). Apoi ale lui au fost bratele care m-au strans si m-au tinut la loc sigur atunci cand aveam nevoie. Ai lui erau ochii aia care ma inspirau si imi dadeau incredere in mine. Ale lui erau buzele care ma sarutau exact atunci cand aveam nevoie si in felul in care aveam nevoie. El era acela care ma imbarbata de fiecare data cand eram jos, minimizand si ridiculizand rahatul in care eram. Ale lui au fost momentele de inspiratie in care mi-a hranit ochii si sufletul cu cate un film genial (are gusturi extraordinare la filme). El a fost cel care mi-a redat increderea atunci cand plangeam ca n-o sa imi iau niciodata carnetul de sofer si ca nu o sa reusesc. El m-a luat de manuta si m-a dus in poligon punandu-mi cheia de la propria masina in mana si dandu-mi sansa sa-i distrug ambreiajul. El a fost cel care a impartit cu mine pop-corn-ul si ciocolata, apa minerala si sucul cand ma invita sa vedem un film frumos, momente in care uitam de existenta mea si paseam in alta lume. El este ingerul care m-a ajutat de fiecare data cand i-am cerut si de multe ori cand nu i-am cerut-o pentru ca habar nu aveam ca am nevoie de ajutor. Tot datorita lui am reusit sa ajung si la Moeciu.

   (Terasa de la Vlahia Inn -Moeciu de Sus - august 2009 - foto Madalina Apostu)

Eh, doar cativa stiu la ce ma refer cand iau aerul ala melancolic si vorbesc despre Moeciu. Acolo am cunoscut oameni grozavi, oameni ca si mine, cu „probleme” ca ale mele, care simteau nevoia sa iasa din ele, ca si mine. A fost o saptamana de vis. Am lucrat impreuna la modelarea noastra, am plans impreuna -  eu mai mult decat toti - , am mancat impreuna, ne-am destainuit cele mai mari temeri si cele mai indraznete dorinte si mai presus de toate ne-am vindecat ranile din trecut.

Pentru mine la Moeciu s-a dat lupta cu dragonii. M-am intors acasa vlaguita dar invingatoare si fericita.

Tot la Moeciu am cunoscut-o pe Andreea. Care Andreea? Andreea Talmazan, maestru Rei-ki, in sase sisteme. Are o poveste fantastica despre cautarea drumului si felul in care si l-a gasit. Tot la Moeciu si tot legat de Andreea s-a intamplat primul meu shot de Tequilla... si al doilea... si dupa aia plans pe Vama Veche care se tot laudau ca au 18 sau 20 de ani si ce frumoasa e varsta aia. Deh! Ale tineretii valuri! Tot la Moeciu am behait intr-un pseudo-karaoke si tot acolo am jucat pentru prima oara „Adevar sau Provocare”. O adevarata provocare!

    

(Drumul de la Gradistea spre Bucuresti - august 2009 - foto Madalina Apostu)

Apoi s-a terminat vara si am revenit acasa. Am reluat cotidianul: gradinita, serviciu, gradinita, acasa la mama. Intre timp programul mai era stropit cu partaje, scandaluri, amenintari, emotii, asigurari ca totul o sa fie bine.

Ma uit in urma si imi dau seama cat sunt de  norocoasa cu minunatul colectiv pe care il am la serviciu. A contat foarte mult si m-a ajutat sa trec peste toate mizeriile ce le implica un partaj intre doi oameni care nu mai reusesc sa se inteleaga.

Apoi din toamna am inceput un nou drum. Nu stiam la ce sa ma astept dar simteam ca o sa fie in regula. Am urmat-o pe Andreea si am devenit practicant Reiki. In fiecare seara de luni umpleam lumea cu lumina si Andreea ne calauzea pasii spre o lume mai plina de intelepciune si iubire. Atunci mi-am dat seama ca asta este calea mea – Rei-ki.

Acum sunt practicant de gradul III Rei-ki Usui si pot sa spun cu tarie ca viata mea ar fi fost mult mai fara sens daca nu se intampla Rei-ki.

Rei-ki a continuat modelarea mea spirituala inceputa sub aripa Nicoletei.

Stilul Andreei m-a ajutat sa ma iert si sa ma accept, sa merg mai departe concentrandu-ma pe ce sunt eu nu ce nu sunt ceilalti. Am inceput sa prind gustul meditatiilor in care puteam sa simt si sa dau liber mintii.

Atunci cand am inceput sa scriu acest bilant al 2009 eram pornita sa scriu ce n-am reusit sa fac si iata-ma cum am scris ce am reusit sa fac. Nici nu imi mai amintesc ce n-am facut. Poate ca n-am reusit sa termin cartea pe care am inceput sa o scriu. Poate ca nu am finalizat scoala de soferi. Poate ca nu am reusit sa ma inscriu anul acesta la Facultatea de Psihologie. Poate ca nu am reusit sa termin o data cu divorturi si partaje. Poate ca nu am reusit sa plec din casa parintilor mei asa cum mi-am dorit.

Nu-mi dau seama prea bine daca astea erau planificate pentru 2009 sau poate pentru 2010 si am incurcat eu anii sau poate ca m-am grabit un pic incercand sa recuperez timpul pierdut.

Ce stiu sigur este ca am o gradina in care am pus cu grija niste seminte: permis auto, casa proprie, facultatea, iubire, independenta, reusita, inspiratie, succes, sprijin, sanatate... si stiu ca sunt pe pamant fertil. Iar daca nu au iesit din pamant plantutele anul acesta e pentru ca n-a fost vremea lor in 2009. In 2009 a fost vremea mea sa cresc.

Multumesc tuturor celor care au fost langa mine si m-au ajutat atunci cand le-ar fi fost mai usor sa-mi intoarca spatele. Sunt constienta ca nu sunt mereu o prajiturica.

Chiar daca nu mentionez fiecaruia numele aici, desi cred ca mi-ar lua inca o pagina, fiecare are locul lui in inima mea.

La multi ani si ne intalnim la un nou bilant ... asta pe 30 decembrie 2010!