A VENIT... IARNA... ACOPERA-MI INIMA CU CEVA

A fost o vreme in care nu-mi mai gaseam cuvintele. Orice as fi vrut sa transpun din faza de gand in cuvinte, o idee, se bloca undeva si o gaseam in cele din urma ca un inutil consum de energie exprimarea. Am fost singura pentru atat de multa vreme incat cuvintele si-au pierdut intelesul, si-au pierdut rostul, si-au pierdut motivul pentru care ar fi vrut sa iasa, sa se faca auzite. Ele erau mereu inauntru.

De teama urmarilor cuvintelor mele am hotarat ca e mai bine sa tac... si am tacut aproape un veac. De fiecare data cand as fi vrut sa zic ceva ma gandeam "chiar e necesar sa zic asta?!" si nu, nu era. Pamantul s-a invartit bine-merci fara cuvintele mele. Am trait asa multa vreme, fara sa fiu deranjata, in lumea mea, punandu-mi intrebari si tot eu raspunzandu-mi sau evitand intrebari al carui raspuns imi era teama sa-l aflu...pana intr-o zi cand ceva s-a schimbat.

Si el imi zice "hai spune ceva!", "spune-mi ceva frumos" si eu raman blocata uitandu-ma in gol, negasind ceva demn sa iasa pe gura mea. As ramane in clipa accea vesnic si n-as gasi un cuvant sa spun si in acelasi timp as spune o mie de vorbe pe secunda, insa ma blochez... iar el imi spune iar "hai, spune-mi ceva", "comunica cu mine". Si eu comunic dar nu prin vorbe. As putea sa stau milioane de clipe langa el asa fara sa spun nimic si totusi sa simt un milion de fiori, un milion de mici explozii de bucurie toate in universul meu interior. Si nu gasesc cuvinte sa impart aceasta explozie de bucurie. Mi-e teama ca explozia mea de bucurie pentru el e doar banala. As vrea doar sa ma uit la el si sa inteleaga fara cuvinte.... pentru ca aceste cuvinte si-au pierdut puterea in timp. Le-am auzit de atat de multe ori fara sa insemne nimic, am auzit atat de multe cuvinte care ucid incat am amutit.

Am hotarat sa incerc sa invat sa vorbesc din nou. Vreau ca fiecare cuvant pe care il scriu sau il rostesc sa capete o noua valoare.




A venit iarna.... tu-mi acoperi inima cu ceva, ce nu stiu inca ce este.

Nu stiu daca e inima ta sau e doar o poveste.

Cu gura-mi acoperi surasul

... si ochii si plansul....

Cu mainile-ti aripi al meu suflet acoperi

Si cu privirea-nauntru-mi descoperi.

E iarna, e noapte, e pace, e bine

Si mie imi este acum dor de tine. 

EU SPUN... E GREU SA FII FEMEIE

Desi imi amintesc vremuri in care eram plina de viata, vesela, optimista constat cumva ca acele vremuri au disparut. Simt un gust amar care concretizeaza toate esecurile, toate respingerile, toate etichetele si judecatile emise la adresa mea si nu stiu cum reusesc sa ma gandesc la toate astea si nu la partea plina a paharului.


Unii barbati isi doresc sa devina femei crezand ca femeile duc o viata mai usoara decat a lor, unele femei isi doresc sa fi fost barbati. Eu ma gandesc doar ca e tare greu sa fii femeie, si aici nu ma refer la femeile pe care le vezi stralucind pe ecranele televizorului (desi am o vaga idee ca nici lor nu le este mai usor), ci la femeia de zi cu zi, ma uit la mine.


De mica am vrut sa fiu altceva decat femeie. Mi-am dorit sa fiu baiat pentru ca am auzit de sute de ori povestea parintilor mei care isi doreau nespus sa aiba un singur copil si acela baiat – cumva soarta le-a jucat o festa si au avut doua fete pana sa aiba baiatul mult-dorit.
Mi-am dorit sa fiu baiat ca sa port pantaloni fara sa imi spuna cineva ca sunt lipsita de feminitate, mi-am dorit sa fiu baiat ca sa pot juca fotbal in curtea scolii si sa ies cu prietenii afara indiferent de ora, fara restricii legate de faptul ca « fetele sunt fete, baietii sunt baieti », sau « cand esti baiat e altceva ».
Cand am mai crescut imi doream acerb sa fiu baiat, asta ca sa nu imi pese ca nu sunt bagata in seama sau ca sunt mai putin aratoasa, sau ca nu am picioarele drepte si subtiri.


Acum, dupa cateva zeci de ani, nu ma mai gandesc ca imi doresc sa fiu barbat ci doar ca este infinit nedrept sa fii femeie intr-o lume ca asta.
E nedrept pentru ca nu poti sa-ti doresti sa nu ai copii fara sa fii judecata si eventual parasita.
E nedrept sa fii evaluata drept « fabrica » de copii, menajera, partenera docila care trebuie sa asculte de un el.
E nedrept sa cauti afectiune si sa nu o gasesti in forma in care ti-o doresti pentru ca descoperi la un moment-dat ca barbatii iubesc fizic si nici asta nu este o ipoteza general valabila.
E nedrept sa descoperi ca pentru a face un barbat sa te priveasca trebuie sa te aranjezi, sa te epilezi, sa nu ai celulita, sa investesti in garderoba, bijuterii – pentru ca atunci cand devii stralucitoare abia atunci esti vizibila. E nedrept sa nu se mai uite la tine atunci cand ti s-au lasat sanii, cand nu mai ai pielea ferma, te-ai ingrasat, ti s-au instalat ridurile, cand ai imbatranit...
E nedrept ca barbatii urati, grasi, slinosi, lipsiti de suflet sa aiba cel putin o nevasta si cel putin o amanta in acelasi timp pe cand o femeie daca e mai putin frumoasa decat etalonul promovat de societate (sani mari, picioare subtiri si lungi, forme rotunde, abdomen plat) sa fie singura sau cu un partener inferior ei doar din nevoia de a primi o farama de afectiune, de a nu fi singura.
E nedrept sa fii femeie si sa ai o dorinta sexuala cel putin asemanatoare cu cea a barbatilor (desi sunt multe de comentat aici – uneori am impresia ca libidoul barbatilor e strict verbal) si sa fii catalogata drept curva sau femeie usoara.
E trist sa te uiti la barbatul de langa tine si sa nu banuiesti ca nu esti singura femeie din viata lui, ca nu esti unica iubire, adorata si pretuita. E trist sa iti impui sa nu vezi, sa iti impui sa fii fericita desi realitatea ta e doar un basm.
E nedrept sa fii aceea care se ocupa de copii si in momentul in care ai devenit mama nu mai existi ca femeie... decat poate ca o umbra.
E nedrept sa citesti ca Dumnezeu a creat femeia ca un dar pentru barbat, ca partenera de viata, insa acesta din urma considera ca jucaria s-a perimat si o arunca plictisit intr-un colt.
E nedrept sa fii marginalizata, subestimata doar pentru ca esti femeie si din start se presupune ca n-ai minte, ca locul tau e la cratita, ca nu poti fi la fel de eficienta ca un barbat la locul de munca, ca nu repreziniti o investitie profitabila ca resursa umana pentru ca oricand poti sa nasti pui vii si sa stai acasa cel putin doi ani, ca n-ai ce cauta la volanul unui autoturism pentru ca esti nepriceputa si incurci, inevitabil, traficul.


Acum nu mai pot sa zambesc cu adevarat, nu mai pot sa zambesc din inima pentru ca realitatea mea ca femeie in societatea in care traiesc ma pune pe o treapta inferioara oricarui barbat, pentru ca legile desi se spune ca sunt create pentru a proteja familia nu protejeaza o mama care isi creste singura copilul, pentru ca vreau sa fiu pretuita si iubita dar cand ma uit in jurul meu nu vad barbati care sa poata oferi afectiunea de care am nevoie, vad doar barbati care vor sa domine, sa detina controlul sa te puna la punct, pentru ca cineva le-a spus candva ca ei sunt stapanii lumii iar celelalte vietuitoare exista pentru ca viata lor sa fie mai palpitanta.


Eu, ca femeie, in societatea asta traiesc pentru a putea satisface nevoia unui barbat care, de undeva de sus, in nelimitata-i mila s-a uitat la mine. Eu trebuie sa fiu recunoscatoare si sa fiu multumita pentru ce primesc, indiferent ca ceea ce primesc este departe de ce imi doresc.


Unii barbati au impresia ca fiind femeie poti urca mai usor pe scara sociala, pentru ca te poti culca cu oricine pentru averi, pentru posturi de conducere, pentru bani de buzunar, pentru o casa sau o masina.


Eu vin si spun: lumea, momentan, e a voastra. Voi dispuneti, voi dati tonul melodiei dupa care joaca lumea. Voi ati vrea ca femeia sa fie amanta dar amanta niciodata nevasta. Voi vreti ca femeile sa se comporte dupa o anumita conduita si sa va stea cumva la dispozitie intr-un camin calduros, sa va astepte cand va intoarceti triumfatori de la “vanatoare”. Voi va plictisiti de ele dupa ce le transformati din ce erau in modelul vostru. Voi le parasiti pentru ceva mai bun dupa aceea.
Voi cereti sex contra servicii si favoruri. Voi evaluati tiparul fizic si impuneti trendul in moda. Voi vreti mostenitori dar va displac complicatiile aferente – e minunata ideea de a fi tata privita de pe malul baltii sau de pe terasa unde beti o bere cu baietii.
Femeile au fost mereu dusmanul, acele fiinte invinovatite de nefericirea voastra. Noi femeile va prindem in mreje si va facem sa va casatoriti cu noi si, cumva, la scurt timp va treziti si incepeti sa va plangeti de mila, iar degetul se indreapta inevitabil catre un vinovat din exterior.
Voi nu aveti responsabilitati, voi aveti doar drepturi.
Femeile nu au timp sa-si planga de mila. Am auzit multe femei, printre care si a mea mama, care raspundeau la intrebari cu « Ce vrei sa faci, mama ?! Asta e viata unei femei. Rabzi si mergi mai departe daca vrei sa ai liniste in familie. »
E asta o viata ? E o viata sa fii tratat ca un caine si sa te hranesti cu faramiturile cazute de la masa stapanului?
E posibil sa fiu combatuta. E in regula! Asta este propria mea parere, propria mea viziune asupra lucrurilor din jurul meu. Am avut timp sa analizez si am avut in jurul meu tot felul de oameni din toate “paturile” sociale. Am ascultat marturii de femei si marturii de barbati.
In societate femeia, fie ea amanta sau sotie, prietena oficiala sau cea care intretine distractia, primeste doar faramite, faramite de suflet de barbat, faramite de afectiune, faramite de aperciere, faramite de atentie, pentru ca “Asa suntem noi, barbatii. N-ai sa gasesti in lumea asta barbat care sa nu mai calce stramb. » Loialitate ? Prietenie ? Concepte total straine.


Am de ales, intotdeauna am de ales, insa multimea variantelor din care eu pot sa aleg e posibil sa nu ma multumeasca. Pot alege sa traiesc singura tot restul vietii, pot alege sa accept primul barbat care se uita la mine - desi nu este ceea ce imi doresc - doar ca sa nu traiesc singura, pot alege sa ma amagesc... insa realitatea colectiva ramane aceeasi. Sunt acele mici adevaruri care nu sunt recunoscute in public, care sunt spuse in soapta pentru ca spuse cu voce tare ne-ar speria prea tare, acele adevaruri care ne-ar face sa ne trezim si am vedea o lume mult mai urata. Atunci... preferam sa nu ne mai gandim. E mai simplu sa ne prefacem ca nu exista.


Contrar invataturilor pe care le-am acumulat in ultima vreme eu inca nu pot spune ca sunt multumita cu ce sunt, nu pot spune ca sunt fericita ca sunt femeie pentru ca nu ma simt apreciata, nu ma simt iubita, simt ca sunt devalorizata constant. Daca ma gandesc la mine ca la un om separat de forma fizica pamanteana pot ajunge sa fiu fericita, disociindu-ma de ceea ce vad ca sunt. Daca ma gandesc ca sunt un suflet materializat in forma umana de sex feminin cu un anumit scop pe lumea asta, nu imi pot gasi fericirea pentru ca nu reusesc sa ma impac cu ceea ce sunt. Nu pot sa nu ma simt pacalita, tradata, umilita…


Poate intr-o viata viitoare… cine stie…?!

RASPUNSURILE SUNT INAUNTRUL FIECARUIA

Viata este facuta din alegeri... este o afirmatie pe care am citit-o, la care am reflectat si am gasit ca face parte din adevarurile mele de viata.

Exista adevarul general, acea multime de notiuni general acceptata de comunitati, si exista adevarul personal, acel set de notiuni care rezoneaza in interiorul sufletului nostru ca fiind adevarat. In general am avut o problema sau, mai degraba, o rafuiala cu adevarul general valabil. L-as fi putut accepta in cazul in care noi, oamenii, am fi fost identici ... dar nu suntem. Avem un suflet care reactioneaza aproximativ similar la stimuli insa suntem particularizati prin multitudinea de experiente acumulate inca de la prima gura de aer terestru.

Inca din momentul in care am constientizat ca inauntrul meu exista un adevar care nu coincide cu cel general adoptat am inceput cautarea. Cele doua sabloane nu se potriveau. Au inceput intrebarile: "de ce exista diferente?" "de ce simt altfel daca adevarul care am fost invatata ca exista este unic?".

In fiecare dintre noi exista inca un copil care cauta ajutorul inafara lui. Unii dintre noi ingroapa adanc acel copil insa nevoile lui raman. Cat traim invatam sa mergem, din mici creatori ne transformam treptat in persoane care incearca sa se adapteze mediului in care intra, ne impiedicam de multe ori, plangem de cele mai multe ori si tot de atatea ori cautam in exteriorul nostru acel "parinte" care sa ne ridice, sa ne ia in brate si sa ne spuna o vorba buna, sa ne sarute pe frunte si sa ne arate cum sa procedam data viitoare ca sa evitam durerea. Multi dintre noi nu realizeaza ca aceste cautari pe care le avem la varsta maturitatii biologice exista pentru ca acel copil din noi nu a gasit pana in acest moment ceea ce a avut nevoie mereu - sprijin si iubire neconditionata.

.... citeste continuarea

ORA PAMANTULUI 2010

Traim pe planeta asta minunata de mii de ani, insa in evolutia noastra mareata am reusit sa distrugem mare parte din ea. Suntem rasa superioara, in varful lantului trofic, insa multi ani am considerat ca aceasta presupune doar drepturi nu si responsabilitate.

Pamantul este un organism viu, la fel ca oricare dintre noi, este o fiinta care ne-a dat atatea bucurii, ne-a hranit, ne-a oferit adapost, ne-a acceptat asa cum suntem noi, cu bune si mai putin bune. Pamantul s-a bucurat de Soare ca si noi insa ne-a si protejat prin camasa lui de ozon, a trait bucuria odata cu noi si cand a ras cu pofta s-a cutremurat, insa noi ne-am speriat si l-am considerat dusman, a plans odata cu noi iar lacrimile lui pentru noi au fost furtuni, ne-a lasat sa ne exprimam creativitatea explorandu-i si modificandu-i invelisurile... dar pe undeva noi am uitat sa ii fim recunoscatori si sa il respectam cum se cuvine unei fiinte vii. 

sursa foto

A venit momentul sa ne schimbam optica si atitudinea fata de planeta noastra. A venit momentul sa ne intoarcem spre ea si sa ii aratam ca o iubim si ca nu vrem sa o pierdem. 

In martie 2007 la Sidney - Australia a inceput o actiune ce a luat amploare in anii urmatori. 

Anul acesta pe 27 martie (sambata), STINGE LUMINA intre orele 20:30 - 21:30! O ora din viata ta pentru viata planetei albastre!

Este o dovada ca ne pasa, ca vrem sa devenim responsabili, ca ne angajam sa ne educam copiii sa respecte si sa iubeasca Terra. 

Credeti ca nu puteti sta o ora din viata voastra fara electricitate?! 

Am o PROPUNERE pentru voi: o ora in care sa stam pe intuneric si sa transmitem Pamantului iubire si ganduri bune, sa ne cerem iertare si sa-i promitem ca incepand de acum deschidem ochii si devenim responsabili pentru actiunile noastre.

Multi dintre voi sunt familiarizati cu puterea pe care o are gandul. Gandul este o forma de creatie in care investim energie. 

Imaginati-va milioane de ganduri bune cata energie ar genera!

informatii suplimentare AICI

CEVA S-A PIERDUT PE DRUM...

Recent m-am surprins gandind ca traiesc intr-o societate care se doreste moderna, in care tehnologia avanseaza cu viteza ametitoare, insa la fel de ametitor ne departam de esenta noastra – SUFLETUL. Avem baza tehnologica insa undeva s-a rupt o veriga. Spun asta pentru ca in pofida tuturor mijloacelor ce ne stau la dispozitie ne-am departat unii de altii si mai ales de noi insine. Cumva am pierdut din vedere acel “in final de fapt ce conteaza?”

Simt ca traiesc intr-o societate a tabu-urilor in care mai toti suntem obisnuiti cu termenii, conceptele, insa picam la examenul de acceptare. Avem la dispozitie canale media, avem la dispozitie logistica dar cumva comunicarea este la pamant. Ne scaldam in pornografie insa tributul platit este viata noastra sexuala pe cale de disparitie. Feminitatea si gratia fac loc vulgarului, non-valorii. Punem pret din ce in ce mai mult pe forme fara fond. Multi dintre noi avem diplome care ne imbraca, diplome pe care le tinem in fata cand suntem intrebati “cine esti?” – sunt doctorul cutare, sunt inginerul cutare, sunt economistul cutarica. Am trei, cinci, zece diplome, ocup functie de conducere in companie, conduc o masina traznet, ma imbrac numai de la magazinele de firma insa ceva nu merge in viata mea personala, ceva nu se leaga. Nu-i nimic! De ce sa investesc in ceva inutil? zic multi. Mai bine urc pe culmile gloriei profesionale, in felul acesta voi uita ca acasa sunt singur.

citeste continuarea  ...

"NU" ESTE CATEODATA CEL MAI BUN RASPUNS

Unii dintre cei mai slabi angajati pe care ii poate avea un angajator este unul cu probleme de vocabular. "Nu" si "poate" nu par sa existe in vocabularul lor. Cine sunt ei? Oamenii "DA" - aceia ce raspund "Cat de sus?" de fiecare data cand seful spune "Sari!".

La prima vedere, ei ar parea angajatii pe care orice angajator si i-ar putea dori - o persoana care nu iti opune rezistenta de fiecare data cand ii adresezi o solicitare, care pare sa ia fiecare dorinta a ta ca pe o comanda. O persoana care nu a avut niciodata o parere diferita sau mai buna. Esti sigur insa ca asta vrei cu adevarat?

Liderii ineficienti se inconjoara cu familiarul, confortabilul - si oameni care gandesc exact ca ei. Cu alte cuvinte, oamenii "DA". Acesti angajati spun sefului exact ce ar dori acesta sa auda, ascunzand orice informatie negativa. Exact ca un cal cu ochelari, managerul conduce cursa fara vreo idee despre directia in care se indreapta si care pot fi obstacolele in calea sa. 

Cei mai buni lideri ii cauta pe aceia care gandesc diferit, si le incurajeaza creativitatea si inventivitatea. Daca toata lumea este de acord cu tine mereu, datorita fricii sau rejectarii constante, cum vei mai putea auzi alte idei? Daca ai doar oameni "DA" in jurul tau, nu poti evolua. 

O alta problema cu recompensarea oamenilor "DA" este ca ei blocheaza pe oricare alt membru al grupului in a contribui cu o parerea onesta. Angajatii isteti si talentati vor incepe sa creada ca singura cale de a merge inainte este de a deveni o persoana "DA", lasand performanta e locul doi. Ei vor deveni reticenti in a da glas cunostintelor si punctului lor de vedere, si nu se vor mai deranja sa mentioneze nici o sugestie care nu este in perfecta armonie cu parerea sefului. 

Sunt un adept convins al metodei "managementului prin plimbare" si imi iau cele mai bune sfaturi de prin sectiile fabricii, vorbind cu oamenii. Ei stiu cum pot fi imbunatatite lucrurile cu mult mai bine decat stiu eu, si majoritatea vor spune cum intocmai cum sta treaba.   
Uneori este necesar sa obtii parerea sincera a unui angajat referitor la o situatie, pana cand construiesti relatia bazata pe incredere. Incearca sa spui "Cum crezi ca ar trebui sa procedam? stiu ca ai multa experienta in domeniu si esti mai aproape de clienti, stii cum gandesc." Reasigurati angajatii ca nu exista consecinte negative pentru sustinerea punctului lor de vedere daca este diferit de al vostru. 


Principala ta sarcina ca lider este sa pui bazele unei politici in care ideile pot fi combatute. Aceasta este singura cale asigura inventivitatea, ideile noi si cea mai rapida cale spre succes. Fii precaut atunci cand acuzi pe cineva ca nu lucreaza in echipa, sa nu o faci doar pentru ca nu e de acord cu ideile tale. Si daca tot suntem aici, intreaba-te cum colaborezi cu superiorii tai. Daca ti se spune sa faci ceva ce stii cu siguranta ca va duce compania intr-o directie gresita sau daca ai o idee mai buna, te conformezi majoritatii si pastrezi ideea pentru tine? 
Bine-inteles, este dezamagitor sa vezi cum oamenii "DA" sunt promovati si sunt tratati preferential, dar este aceasta cea mai buna cale de a actiona?


  articol preluat si tradus de pe http://www.harveymackay.com

POVESTEA BATRANULUI REGE

As putea la fel de bine sa incep povestea mea cu a fost o data ca niciodata… insa a fost o data de la care au pornit mai multe dati, a fost o data si inca o data, si inca o data….

A fost un tanar rege, mandru ca un brad in lumina soarelui, inalt si brunet, caruia nu ii lipsea invatatura fiind instruit de mari invatati si strategi militari ai vremurilor in care traia. Cu toate astea, cu toata invatatura acumulata, cu toata experienta in lupta, tanarul rege nu avea experienta vietii.

La inceputul drumului sau era inconjurat de oameni plini de iubire, cu suflet mare. Vazand atentia care i se acorda orgoliul sau a crescut facandu-l sa creada ca e normal si chiar se cuvine ca el, cel mai frumos, cel mai invatat si cel mai viteaz dintre barbatii regatului sau sa fie iubit si admirat de toata lumea. Unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai sai era chiar sotia lui, regina, o fata tanara si proaspata ca primavara, cu zambetul pe buze si licariri de cristal in ochi. Vorba si cantecul ei erau ca un balsam pentru inima omului.

Intre timp singura preocupare a tanarului rege a fost sa revolutionarea modului de viata al locuitorilor regatului sau. A inceput sa gandeasca pentru supusii sai, presupunand ca stie mai bine decat ei ce le trebuie si care le sunt nevoile. La inceput oamenii veneau la el cerandu-i sfatul in rezolvarea lucrurilor minore. Acest lucru l-a incurajat si intr-o zi s-a hotarat sa faca o calatorie prin regat ca sa vada cum se descura supusii sai. Multe lucruri nu i-au placut si le-a schimbat prin edicte. Oamenii sai si-au pierdut dreptul de a alege fiind obligati sa respecte de acum legea, indiferent daca legea era sau nu potrivita pentru situatia lor.

Zvonuri au ajuns la urechile regelui cum ca poporul sau este nemultumit si doreste a porni o revolta impotriva restrictiilor impuse. Chiar tanara regina i-a soptit ca masurile luate in ultima vreme nu caracterizeaza intelepciunea pe care el se lauda ca o are.

In zadar… toate sfaturile si toate vorbele s-au izbit de un perete de piatra pentru ca regale nostru de acum s-a inchis in spatele zidurilor orgoliului ranit.

Viziunea lui mareata contura un regat evoluat, in care oamenii vor munci mai eficient, insa omitea faptul ca oamenii mai au si suflet.

Sensibil la remarcile sotiei lui s-a izolat de aceasta. In timp s-a izolat de toti cei care mai pana deunazi ii erau familie si prieteni.
A continuat sa creada ca ce nu distruge cu siguranta face mai puternic, considerand ca era responsabilitatea fiecaruia sa gaseasca solutii de a depasi impasurile prin care treceau.

Mahniti peste masura de atitudinea fiului lor, parintii acestuia s-au imbolnavit si au pierit pe rand: intai mama regelui , pentru ca peste numai jumatate de an si tatal regelui sa isi urmeze sotia in lumea umbrelor.

Tanarul rege si-a intors ochii inlacrimati catre cei care fusesera parintii lui, insa in locul lor existau doar doua umbre acum. Regele cel mandru ca un brad acum are brazdat obrazul de primele regrete. Umerii lui nu mai stau drepti acum ci sunt adusi spre pamant, parca purtand pe ei povara propriei ignorante.

Mandrul rege s-a inchis in el, macinat de vinovatie, cautand o portita de iesire, o circumstanta care sa il absolve de vina. A intors iar spatele, pentru ca asta se pricepea sa faca cel mai bine: sa fuga atunci cand necazurile il indemnau sa-si revizuiasca comportamentul. De data asta a intors spatele unicei fiinte care statea langa el si ii oferea iubirea neconditionat.


Precum o floare neingrijita, lipsita de roua diminetii, lipsita de o raza de soare si fara adierea vantului, tanara regina s-a ofilit, purtand inauntrul sufletului ei nepasarea unui sot absent si teama ca iubirea este doar o inchipuire.

In regatul tanarului rege oamenii au inceput sa se revolte … s-au intors impotriva lui si l-au alungat … fara avere, fara nici un ban in buzunar, fara prieteni. Haituit de oamenii care doreau sa isi reverse furia asupra lui, tanarul rege a fugit, s-a ascuns in desisurile padurilor, in rape si pesteri, s-a hranit cu fructe salbatice, cu radacini si a baut apa statuta gasita prin baltile din padure.

Singurul lucru care i-a mai ramas a fost mantia lui rosie, acum sfasiata de rugii de mure prin care a trecut, si coroana de pe cap - intocmai pentru a-i aminti cine a fost si cum faptele lui au schimbat viata atator oameni.

A trecut vreme peste el si drumul lui a devenit tot mai anevoios pentru ca povara trecutului carata cu stoicism in spate ii infunda picioarele in pamant pana la glezne si fiecare pas inainte era o lupta.


Dupa o vreme, cand oamenii au mai uitat, s-au mai linistit si fata regelui s-a mai schimbat, fiind brazdata de vant si ploi, el a revenit in locul unde ani in urma era conducatorul plin de glorie. A revenit in speranta de a-si regasi perechea, femeia care a stat alaturi de el atatia ani. In tipul petrecut cu el insusi regele a avut timp sa reflecte la atitudinea sa, a avut timp sa realizeze unde a gresit. In mintea lui acum vedea de cate ori ea era acolo, avand nevoie de o vorba buna si de dragoste, de cate ori isi inneca amarul in lacrimi si trecea peste nevoile ei pentru a-l sustine pe alesul inimii ei. Abia acum stia cat de norocos a fost, abia acum stia ca o iubeste cu adevarat.

A cautat-o in intreg tinutul insa nimeni nu mai auzise nimic de ea. A strabatut si alte tinuturi, oras dupa oras, in cautarea ei. Speranta ca intr-o zi o va regasi si va avea sansa de a-i cere iertare era singura motivatie, singurul lucru care il facea sa mearga mai departe.
Au trecut ani si tanarul rege nu mai era tanar deloc. Acum oamenii il vedeau un batran garbovit, indoit parca de o povara ce a purtat-o in spate.


Intr-una din zilele in care el ratacea cautandu-si regina a ajuns in umila casa a unui vraci. Acesta din urma l-a asezat la masa lui oferindu-i din ce avea mai bun si l-a gazduit pentru cateva nopti.
Curios din fire, vraciul il intreaba intr-o seara:
- Ce cauti tu, suflet ratacitor? Ce te aduce in orasul nostru? 

Regele de acum batran isi ridica ochii tristi si se uita la vraci. Nu i-a raspuns imediat la intrebare. O sclipire i-a insufletit ochii si a grait:
- Imi caut sufletul pereche… Acum multa vreme, atat de multa a trecut incat nu stiu daca a fost in viata asta sau in alta, am nesocotit sentimentele celei ce m-a ales. Cum nemultumitului ii este luat darul, am ramas si eu fara darul meu de pret. Acum o caut… o caut sa ii spun ca imi pare rau, ca stiu unde am gresit si sa o rog sa ma ierte ca sa ma pot ierta si eu. 

Vraciul a ramas pe ganduri o clipa apoi i-a spus:
- Nu stiu cat de mult te poate ajuta dar cred ca ar trebui sa incerci sa o cauti pe Muntele cu Dor. Stiu ca in varful muntelui exista o casuta care adaposteste o femeie ce plange de ani de zile. Lacrimile ei sunt raul ce curge prin orasul nostru, Raul cu Dor. Poti urma firul raului in aval. Dar aminteste-ti ce iti spun acum: nu e usor lucru sa alegi drumul acesta. Vei intalni piedici la tot pasul si vor exista fantome ce vor vrea sa te abata din drumul tau. De tine depinde cat de mult iti doresti sa ajungi la ea. 
Batranul rege, adus de spate, si-a luat ramas bun de la vraci, recunoscator fiind pentru bunatatea lui. Hotarat sa isi gaseasca sufletul pereche a pornit pe firul Raului de Dor spre poalele muntelui. A strabatut o vreme drum indelungat insa a trebuit sa se opreasca sa caute un loc in care va putea sa se odihneasca peste noapte. 

In scurt timp a gasit o pestera departe de drum. A intrat cautandu-si un colt in care sa doarma insa a dat peste un mic ochi de apa de cristal. A incercat sa isi vada fata in oglinda apei dar a facut un pas inapoi cand a vazut ca aceasta incepe a se lumina. Doar cateva firicele de lumina strabateau pana in coltul acela de pestera. De unde venea lumina aceea si prin ce miracol?

Invingandu-si teama s-a apropiat din nou si a putut vedea clar in oglinda apei nu fata lui, ci a unei femei in straie de printesa, ce il privea intrebatoare:
- Cine esti tu? a grait catre el.

- Eu?!.... sunt Regele…. i-a raspuns ca prin vis batranul rege. 

- De ce esti trist? a continuat sa il intrebe femeia din oglinda apei.

- Imi pare rau… imi pare rau…

- Pentru ce iti pare rau? Intreaba ea din nou.

- Imi pare rau pentru ca i-am facut sa sufere pe cei dragi mie. 
Pe obrazul batranului rege o lacrima s-a prelins tulburand oglinda apei. Chipul femeii ce ii punea intrebarile a disparut dar nu si durerea din sufletul lui. A stat acolo o vreme plangand, caindu-se pentru faptele lui. Vechile rani s-au redeschis lasand veninul adunat in suflet sa iasa o data pentru totdeauna. O voce blanda i-a soptit atunci “Te iarta tu intai pentru ce crezi ca ai gresit! Te iarta tu intai!”

O data cu prima raza de soare a diminetii a pornit si regele nostru la drum. In ziua aceea a ajuns la poalele Muntelui cu Dor. Un perete abrupt i se desfasura in fata ochilor.
- Cum e posibil?! a strigat el. Cum e posibil sa se fi sfarsit aici calatoria mea?! Sunt prea batran si muntele-i prea abrupt! Am oboist de-atata drum! Nu e corect! Nu e corect!

Cu al sau chip in palme a ingenunchiat in fata muntelui abrupt gandind ca drumul lui a luat sfarsit aici. Acum nici mintea si nici trupul nu il mai ajutau sa merga mai departe. Infrant de obstacolul intalnit a ramas intins pe jos, inchizand ochii pentru o vreme….

In vis... era in alte locuri de parca renascuse dar nu in trecut, ci parca in viitor si nu era barbat, ci fetiscana.

Multa vreme i-a luat sa se acomodeze cu noul trup si noua societate. Mergea la scoala impreuna cu alti copii de varsta ei si invata lucruri pe care nu le invatase pana atunci.

Avea si alti parinti pe care ii privea ciudat de vreme ce ei tot incercau sa o convinga ca asta este realitatea ei si ca ar fi bine sa se obisnuiasca cu asta, asa cum au facut-o toti ceilalti. Se simtea trista si neinteleasa. Stia cumva ca undeva a fost comisa o eroare si ea este de fapt un el, iar timpurile astea nu se potrivesc defel cu ce era obisnuit.

Si mai stia ca a pornit la drum cu un scop – sa isi gaseasca perechea si sa se impace cu ea, sa i se ofere ocazia sa isi dovedeasca dragostea pe care a invatat sa o ofere.

A trecut ceva vreme si fata s-a transformat intr-o adolescenta. Adolescenta – torent de sentimente si senzatii neintelese, debusolanta perioada, cand tragi sa mai ramai copil dar timpul nu te iarta si iti arata in oglinda ca ai crescut, te-ai transformat.

Ea se vedea in oglinda urata si ciudata. Mergea pe strada privind in jos convinsa fiind ca va vedea in ochii celorlati dezaprobarea, degete indreptate catre ea si voci strigand la unison „Esti urata! Esti urata! Esti urata!”.

Din vreme in vreme isi mai facea curaj privind pe furis in ochii altora, sperand ca va gasi ce ea din vremuri de demult a inceput sa caute. A intalnit tot felul de ochi: ochi plini de teama - ca ai ei - , ochi insensibili si distanti, ochi prefacuti... dar nu i-a regasit pe cei ce-i cauta. S-a pacalit de multe ori si mult a plans ca s-a-nselat.

A stat o vreme indelungata langa o pereche de ochi orgoliosi si doritori sa domine cu orice pret, ochi ce sclipeau doar la zgomotul banilor si nu cunosteau ce inseamna dragostea adevarata. Un lucru bun a iesit totusi din povestea asta – o alta pereche de ochisori iubitori si veseli, ochisori primiti in dar de la ingerul ei pazitor ca sa-i indulceasca amarul cautarilor obositoare.
Dupa un timp si-a dat seama ca nu se potriveste cu ochii prefacuti si orgoliosi. Si-a luat inima in dinti si a plecat de langa ei – impreuna cu ochisorii veseli si iubitori care aveau sa-i aline multe nopti de lacrimi amare.

Atunci cand a crezut ca totul e in zadar si cautarea ei e inutila a intalnit o pereche de ochi care ii pareau familiari. Sclipirea aceea... si zambetul... erau atat de cunoscute dar nu putea sa isi aminteasca de unde ii stia.

O voce i-a soptit atunci „Ramai langa ochii astia o vreme... fa tot posibilul sa ramai langa ei o vreme. Vei vedea apoi de ce.” Si-a ascultat.

Cumva a reusit sa se lipeasca de acea pereche de ochi si a fost o vreme in care i-a iubit si a putut sa le ofere ce a avut de oferit. Era perfect.
Timpul s-a scurs si lucrurile s-au schimbat usor. Sclipirea din ochii cei frumosi a disparut treptat. Ea nu stia de ce. Ce se intamplase? ...Ce s-a intamplat?
- Poate ca m-am inselat din nou, si-a spus in sinea ei, desi nu ii dadea pace gandul asta si nu o linistea defel. 

A incercat in fel si chip sa uite ochii si sclipirea lor si toate incercarile mai rau o incurcau, mai rau faceau. Au fost nopti in care ea visa ca ochii s-au intors la ea si ca de fapt a fost doar un cosmar.

Nelinistea a indemnat-o sa caute raspunsuri... si s-a trezit iar cautand asa cum a si inceput cand a venit aici. Si cum raspunsurile vin de acolo de unde te astepti mai putin... raspunsul ei i-a fost transmis printr-un mesager misterios care a indemnat-o sa se priveasca intr-o seara in oglinda.
A privit in oglinda dar nu s-a vazut pe ea ci a vazut un rege tanar si mandru ca un soare, lipsit de griji si de poveri. Ei i-a placut ce vede dar nu stia de ce i s-a aratat si l-a intrebat:
- Tu cine esti si de ce mi te-ai aratat?

- Eu sunt Regele!

- Ai vrea sa imi transmiti un mesaj? Vrei sa-mi spui ceva? Te vad atat de fericit si vesel? Cum reusesti? 

Atunci ea il vede pe tanarul rege stralucind in gloria lui, privind de sus ca un stapan al lumii si zambetu-i semet se transforma in zambet amar intr-o secunda:
- Asa crezi tu, ca eu sunt vesel? Ca-s fericit? Amarnic te inseli! Uita-te mai bine in oglinda, fata draga! Sunt singur... sunt singur de atatia ani! Cum pot fi vesel? 
- Dar de ce esti singur? Ce ti s-a intamplat? l-a intrebat femeia privind in oglinda.
- Am fost candva inconjurat de lume, de oameni buni si iubitori... si mai aveam si o sotie ca o craiasa intre flori. N-am stiut sa-i apreciez si le-am intors spatele cautand altceva mereu. 
Pe obrajii femeii se prelingeau lacrimi amare. Simtea cum durerea tanarului rege este durerea adanc ingropata in sufletul ei.

Stia acum de ce si cum. L-a imbratisat pe tanarul rege si a revenit in partea ei de lume, impacata cu raspunsul ce i-a fost dezvaluit.

Acum stia de unde recunoaste ochii pe care i-a iubit. Sunt ochii ei... cea de demult pierduta. I-a regasit si i-a iubit si ochii au iertat-o. Acum e vremea ca fiecare sa-si urmeze drumul fara sa stie sigur daca potecile se vor mai intersecta vreodata. Acum e impacata.

Batranul rege s-a trezit din somn uimit de visul lui. S-a ridicat usor, ca un copil vioi. Povara ii fusese luata. Bolovanul trecutului nu mai statea pe umerii lui.

S-a indreptat usor, cu zambetul pe buze, spre raul cel cu dor. A luat apa cristalina, usor sarata, in palmele-i batrane si si-a spalat fata. A mai privit o clipa in oglinda apei si s-a vazut batran cu barba-i alba si mustati stufoase, Poseidon parea atunci.

O mana diafana aparu din apa si-l trase dupa ea purtandu-l in adancurile Raului cu Dor... acolo unde apele din dor s-au nascut si in dor au pierit.

Suflete ratacitoare suntem pe lume... mereu cautand raspunsuri, priviri, iertari. Fericite sunt acelea ce le gasesc. 

APA - MIRACOLUL VIETII

SCHIMBA-TI GANDURILE SI SCHIMBA-TI VIATA

EDITORIALUL LUI HARVEY MACKAY

Daca ceea ce vezi e ceea ce obtii, ce vei obtine? Ca totul depinde de ceea ce vezi.

Un om s-a oprit intr-un local de la marginea orasului. S-a adresat chelneritei ce ii lua comanda:

"Tocmai am fost transferat in orasul vostru si n-am mai fost in partea aceasta a tarii. Cum sunt oamenii aici?"

"Cum sunt oamenii in locul din care vii?"

"Nu asa draguti" a raspuns barbatul. "De fapt unii sunt chiar badarani".

Chelnerita a dat din cap si i-a raspuns: "Ei bine, mi-e teama ca ca vei gasi locuitorii acestui oras la fel de badarani"

Dupa cateva momente un domn a intrat in local si s-a asezat la o masa alaturata personajului nostru. A chemat-o pe chelnerita.

"Abia m-am mutat in zona. Este frumos aici?"

"Era frumos in locul de unde vii?" a intrebat chelnerita.

"Oh, daa. Vin dintr-un loc minunat. Oamenii erau prietenosi. Mi-a parut rau sa plec."

"Ei bine, vei gasi acelasi lucru si in acest oras."

Enervat la auzul acestora primul client o intreaba pe chelerita: "Deci, spune-mi, cum este orasul asta de fapt?"

Ea a ridicat din umeri si a spus: "Este o problema de perceptie. Vei gasi ca lucrurile sunt exact asa cum crezi tu ca sunt."

Este paharul tau jumatate plin sau jumatate gol? Ce vezi? Iti iubesti slujba desi exista cateva lucruri care te sacaie? Sau permiti micilor lucruri care te enerveaza sa te innebuneasca si te plangi colegilor mereu?

Comentand la radio Paul Harvey a spus: "N-am vazut vreodata un monument ridicat in cinstea unui pesimist."

Un pesimist este acela care transforma oportunitatile in dificultati. Rar am vazut un om de succes pesimist. Ai nevoie sa privesti partea buna a situatiilor ca sa poti risti si sa supravietuiesti atat succesului ca si esecului. Cu cat accepti mai repede faptul ca vei avea atat succese cat si esecuri cu atat va fi mai usor sa indrepti afacerea sau viata personala pe calea buna.

Un optimist, pe de alta parte, intelege ca viata este ca un drum cu obstacole, dar cel putin te duce undeva. Optimistii invata din greseli si ratari si nu le este frica sa greseasca din nou. Ei stiu ca atata timp cat te ridici dupa ce ai fost doborat, nu te poti considera invins.

Istoria afacerilor este plina de exemple ale unor oameni de succes care au dat faliment, au pierdut companii, au infruntat umilirea si dupa toate acestea si-au revenit si au urcat in varf.

Singura diferenta era atitudinea lor: ei au crezut in ei insisi si in oamenii din jurul lor. Munca multa, disciplina, si ocazional cate un pic de noroc i-a facut sa mearga mai departe. Nu exista nici un motiv pentru care nu ar functiona si la noi toti.

In cartea sa, How to Stop Worrying and Start Living (Cum sa nu ne mai ingrijoram si sa incepem sa traim), pe care o recomand din toata inima, Dale Carnegie spune povestea unui tanar care se ingrijora din orice pana a cedat nervos. Isi facea griji despre orice: greutatea sa, parul sau, banii, ca este tata, ca a pierdut-o pe fata cu care vroia sa se insoare si multe alte ganduri. Isi facea atatea griji incat a facut ulcer. In cele din urma grijile au facut l-au adus in incapacitatea de a mai munci.La un moment dat a cedat nervos. Tanarul evita pe toata lumea si se plangea des. A decis sa plece in Florida sa vada daca o schimbare a decorului l-ar ajuta.

Cand s-a uract in tren tatal lui i-a inmanat un plic si i-a spus sa il deschida doar cand ajunge la destinatie.

In Florida se simtea inca si mai mizerabil decat se simtea acasa.

In cele din urma a deschis plicul de la tatal sau: "Fiule, esti la 1500 de mile departare de casa si nu te simti diferit, asa-i? Stiam ca nu te vei simti diferit pentru ca ai luat cu tine motivul tuturor necazurilor tale, si asta este propria ta persoana.Nu e nimic in neregula cu mintea sau corpul tau. Nu situatiile prin care ai trecut te-au daramat ci faptul ca te gandesti mereu la situatiile alea. Un om este asa cum crede ca este in adancul inimii sale. Cand vei constientiza asta, fiule, intoarce-te acasa pentru ca te vei fi vindecat."

Dupa o vreme in care a reflectat la cele spuse de tatal sau si-a dat seama ca avea dreptate.Nu lumea avea nevoie sa se schimbe ci doar lentilele mintii trebuiau reglate.

Morala lui Mackay: daca a crede inseamna a vedea, incepi prin a vedea partea buna a lucrurilor.

P.S. I LOVE YOU

De cele mai multe ori dragostea apare 
in cele mai originale feluri si dispare, aparent,
pe cele mai ciudate cai. 
Intotdeauna dragostea a fost si va fi motorul care 
face sa functioneze lumea in care traim.
Atunci cand am fost creati, atunci cand ni 
s-a pus la dispozitie planeta aceasta sa traim pe ea, 
Dumnezeu ne-a dat si nenumarate daruri 
care sa ne faca viata mai usor de suportat, 
sa ne faca aceasta calatorie mai usoara si mai placuta. 
Oamenii au cautat darurile astea mai peste tot in lume. 
Unii au bajbait si n-au gasit nimic traind nefericiti, 
privind cu invidie la cei ce descoperisera darurile oferite. 
N-au stiut unde sa priveasca. 
Cei ce le-au gasit au privit inauntrul lor, in suflet, 
acolo unde era cel mai sigur loc pentru un dar de pret.
Astfel exista oameni care au darul de a compune si 
canta muzica ce iti atinge sufletul, ti-l mangaie, il vindeca, 
apoi exista aceia care spun povestile, cum sunt actorii.
Copii simt nevoia sa le citesti cate o poveste frumoasa 
inainte sa adoarma. 
Ce suntem noi, adultii, daca nu suntem niste copii 
in corpuri fizice crescute? 
Si noi avem nevoie de povesti. 
Sufletul are nevoie de inspiratie.

Tocmai am terminat de "citit" o poveste: P.S. I love you, 
o poveste plina
de mesaje, o poveste care ne aminteste ca 
viata pe care o traim este limitata
si intelept este sa profitam de ea maxim.