28 iunie, 2009

LEGEA ATRACTIEI APLICATA partea a II-a

Zilele trecute mi s-a intamplat un lucru ciudat si placut in acelasi timp.
M-am intors acasa dupa plimbarea din parc. Incercasem o iesire pe role insa ploaia a gonit orice suflare omeneasca de pe aleile parcurilor, chiar de pe strazi. Deja incerc de 2-3 saptamani sa ies in week-end cu rolele in parc si ca un facut, incepe ploaia. Mi-am dat deama ca in mintea mea persista ideea "cum ies in parc sa ma plimb cu rolele, cum incepe ploaia" si fraza asta suna periculos a regula.
In alta ordine de idei am constatat ca marea majoritate a lucrurilor pe care le fac au devenit de un automatism terifiant. Am inceput sa fac lucruri fara sa constientizez ca le fac. Ma dezbrac de haine le pun aranjate pe spatarul scaunului, imi scot i-pod-ul si ii incolacesc firul castilor punandu-l pe frigider sau in sifonier langa ceasul de mana. In ziua cu pricina mi-am scos i-pod-ul insa nu l-am pus unde il puneam de obicei, si m-am dus sa fac dus. Ulterior, cand mi s-au limpezit gandurile mi-am dat seama ca il pusesem in pat din dorinta de a-l utiliza apoi. Dupa ce m-am intors de la dus nu imi mai aduceam aminte ca aveaam un i-pod si ca vroiam sa ascult muzica, m-am trezit dupa 2-3 ore ca vreau asta. L-am cautat in locatia 1, apoi in locatia 2, am intrebat pe fiecare membru al familiei daca nu mi-a vazut cumva micul dispozitiv alinator de suflete. Nimeni nu stia nimic, nici macar fiul meu de 4 ani.
Am luat-o ca atare si am inceput sa cred ca l-am pierdut.
Prima oara am simtit un disconfort. (Inca ma atasez de lucruri si oameni si oricat m-as fi educat pana acum inca nu trec cu naturalete peste pierderi, de orice fel ar fi ele). Apoi m-a cuprins un sentiment de parere de rau si de tristete, exagerata as putea spune. Realizez ca in mintea mea cele mai frecvente cuvinte erau "l-am piedut. Asta e! O sa imi iau altul! Mah, ce rau mi pare de el! Macar cine l-a gasit sa-i fi dat si incarcatorul". Am dormit agitata si noaptea, dimineata ... nu mai zic cum m-am trezit.
Parintii mei, in lipsa mea, au intors casa cu fundu' in sus in cautarea catorva centimetri patrati argintii. Verdict: nu l-am gasit! Eu imi propusesem sa aspir praful din cameera si sa restabilesc ordinea. Mama imi propune sa mutam si mobila lucru care mi se pare agasant in stadiul de oboseala in care ma aflam. O refuz spunandu-i ca nu are rost acum sa rasturnam lumea.
Paradoxul survine in momentul in care, fara vreo explicaie logica din partea-mi, ma surprind avand in suflet un sentiment de impacare si liniste, stiind sigur ca imi voi revedea micutzul prieten.
Cand ma pregateam sa-mi fac patul ma intreaba tatal meu daca nu vreu cumva sa schimb prelungitorul pt calculator. Imi surade ideea si incepe procesul de dat la o parte fotoliile.
Minune! Ce vad?!
I-pod-ul meu intr-un plic in care se stocheza CD-uri, intre perete si fotoliul unde dorm. Desi mi-am crezut fiul ca nu el a fost farseurul mi-a fost usor sa concluzionez ca el este faptasul.
Ideea pe care am vrut sa o conturez este simpla: am crezut - am atras, si asta la un interval de timp foarte scurt de la generarea gandului.
Am inceput sa fiu din ce in ce mai atenta cu lumea mea, sa constientizez regulile dupa care functionez, sa nu ma mai supar atunci cand intalnesc un prag, ci pur-si-simplu sa permit sa se intample cand simt ca nu reprezinta nici un periclol, pentru ca TOTUL VINE IN VIATA NOASTRA CU UN SCOP. IMPORTANT E SA FIM CONSTIENTI.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Sincer, pot sa spun ca mi-ai facut ziua mai frumoasa! Eu inca incerc sa ma conving si sa integrez in mine ideea ca lucrurile nu se intampla fara un scop insa adesea cad in capcana disperarii, a gandirii fataliste cand ma confrunt cu o problema.

Madalina Adriana spunea...

Un lucru e clar pentru mine: totul se intampla cu un scop. Ceea ce ne confuzeaza pe noi si ne face sa ne indoim este nerabdarea. Suntem nerabdatori sa stim dinainte... sau poate ca in multe cazuri ne pierdem increderea. Faptul ca nu inteleg pe loc scopul pentru care se intampla un lucru ma debusoleaza uneori, dar cum la maiestrie ajungi prin exercitiu... :)

Madalina Adriana spunea...

Tin sa-ti multumesc pentru comentariul la postarea mea. E o postare mai veche si in felul asta m-ai determinat sa o mai citesc o data si sa gasesc raspunsuri la niste intrebari care ma macina in ultima vreme.