SECRETUL PURITATII

Imi persista de ceva vreme in minte intrebari cum ar fi: "de ce murim? de ce ne mor sufletele? de ce uitam sa iubim cu cat inaintam in varsta?
Ieri am avut o revelatie. Mergeam cu metroul spre casa, absenta ...in povestea mea. Vagonul era aproape liber. In fata mea, pe bancheta, stateau doua perechi: doi baieti si doua fete, de aproximativ 16-17 ani. Erau atat de frumosi. Nu pentru ca aveau frezele ca din desesnele japoneze, asa cum e ultima moda acum, nu pentru ca aveau cercei in buza sau in nas si nici pentru ca aveau corpuri subtiri si atletice. Frumusetea era in ochii lor. Se sarutau ca si cum n-ar mai fi existat nimeni in jurul lor. Traiau sarutul acela cu fiecare particica a fiintei lor. Ei erau doar acolo. Nu aveau alte griji.
Asta m-a facut sa ma intreb: de ce oare la 30 de ani nu mai putem iubi atat de sincer? De ce suntem atat de suspiciosi si in ochii nostrii lumina sta sa moara?
Incercam sa-mi ascund lacrimile ce-mi stateau in coltul ochilor. Nu erau lacrimi de invidie sau ciuda... Erau lacrimi pentru mine. In sufletul meu plangeam pentru ca apoape am uitat cum este dragostea pura. Nu o mai recunosc in jurul meu.
Tot eu mi-am raspuns: uitam sa iubim din cauza experientelor traite. La 16 ani cate caderi ai? Cate esecuri si respingeri, cate rani? Ce dorinte de parvenire ai putea avea la 16 ani? Ce averi si ce masini ti-ai dori? Toate experientele noaste negative ni se imprima adanc in noi si ne taie aripile, aripi care ne ajutau sa ne inaltam cand eram de varsta lor. Alegem sa pastram tristetea de cele mai multe ori.
Ce s-a intamplat cu aripile mele? De ce am permis sa imi fie taiate?
Din cand in cand am stari pe care nu mi le pot explica, stari de tristete desi nu am motiv. Parca as avea nevoia sa-mi jelesc propriul suflet, sa-mi fie mila de el si sa-l plang. In momentele alea as vrea sa fiu intr-un loc in care sa stau singura, sa nu mai interactionez cu nimeni. Simt nevoia sa fiu trista fara sa fiu criticata si fara sa oblig pe cineva sa ma suporte asa.
Dar ce faci daca starea asta se generalizeaza? Si din izolarea in care singur te-ai bagat nu mai poti iesi fara ajutor? Ce faci daca mainile carora le-ai intors spatele nu mai sunt acolo sa te scoata din intuneric?
De ce i-am lasat sa-mi taie aripile? Unde eram cand se intampla asta? Ce faceam cand fiecare vorba urata si rea incerca sa ma convinga ca nu sunt frumoasa, ca nu sunt buna si demna de lumea in care traiesc, ca nu sunt destul de desteapta si ca nu pot iubi destul? De fiecare data cand am crezut vorbele aruncate cu dusmanie si invidie spre mine am permis sa mi se taie din aripi.
Ma gandesc iar la adolescentii din metrou si imi doresc ca toti sa fim ca ei, cu sufletul pur. Imi doresc sa ne aducem aminte de noi, de dragul nostru si al copiilor care se nasc... ca ei sa cunoasca iubirea adevarata.