POVESTEA BATRANULUI REGE

As putea la fel de bine sa incep povestea mea cu a fost o data ca niciodata… insa a fost o data de la care au pornit mai multe dati, a fost o data si inca o data, si inca o data….

A fost un tanar rege, mandru ca un brad in lumina soarelui, inalt si brunet, caruia nu ii lipsea invatatura fiind instruit de mari invatati si strategi militari ai vremurilor in care traia. Cu toate astea, cu toata invatatura acumulata, cu toata experienta in lupta, tanarul rege nu avea experienta vietii.

La inceputul drumului sau era inconjurat de oameni plini de iubire, cu suflet mare. Vazand atentia care i se acorda orgoliul sau a crescut facandu-l sa creada ca e normal si chiar se cuvine ca el, cel mai frumos, cel mai invatat si cel mai viteaz dintre barbatii regatului sau sa fie iubit si admirat de toata lumea. Unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai sai era chiar sotia lui, regina, o fata tanara si proaspata ca primavara, cu zambetul pe buze si licariri de cristal in ochi. Vorba si cantecul ei erau ca un balsam pentru inima omului.

Intre timp singura preocupare a tanarului rege a fost sa revolutionarea modului de viata al locuitorilor regatului sau. A inceput sa gandeasca pentru supusii sai, presupunand ca stie mai bine decat ei ce le trebuie si care le sunt nevoile. La inceput oamenii veneau la el cerandu-i sfatul in rezolvarea lucrurilor minore. Acest lucru l-a incurajat si intr-o zi s-a hotarat sa faca o calatorie prin regat ca sa vada cum se descura supusii sai. Multe lucruri nu i-au placut si le-a schimbat prin edicte. Oamenii sai si-au pierdut dreptul de a alege fiind obligati sa respecte de acum legea, indiferent daca legea era sau nu potrivita pentru situatia lor.

Zvonuri au ajuns la urechile regelui cum ca poporul sau este nemultumit si doreste a porni o revolta impotriva restrictiilor impuse. Chiar tanara regina i-a soptit ca masurile luate in ultima vreme nu caracterizeaza intelepciunea pe care el se lauda ca o are.

In zadar… toate sfaturile si toate vorbele s-au izbit de un perete de piatra pentru ca regale nostru de acum s-a inchis in spatele zidurilor orgoliului ranit.

Viziunea lui mareata contura un regat evoluat, in care oamenii vor munci mai eficient, insa omitea faptul ca oamenii mai au si suflet.

Sensibil la remarcile sotiei lui s-a izolat de aceasta. In timp s-a izolat de toti cei care mai pana deunazi ii erau familie si prieteni.
A continuat sa creada ca ce nu distruge cu siguranta face mai puternic, considerand ca era responsabilitatea fiecaruia sa gaseasca solutii de a depasi impasurile prin care treceau.

Mahniti peste masura de atitudinea fiului lor, parintii acestuia s-au imbolnavit si au pierit pe rand: intai mama regelui , pentru ca peste numai jumatate de an si tatal regelui sa isi urmeze sotia in lumea umbrelor.

Tanarul rege si-a intors ochii inlacrimati catre cei care fusesera parintii lui, insa in locul lor existau doar doua umbre acum. Regele cel mandru ca un brad acum are brazdat obrazul de primele regrete. Umerii lui nu mai stau drepti acum ci sunt adusi spre pamant, parca purtand pe ei povara propriei ignorante.

Mandrul rege s-a inchis in el, macinat de vinovatie, cautand o portita de iesire, o circumstanta care sa il absolve de vina. A intors iar spatele, pentru ca asta se pricepea sa faca cel mai bine: sa fuga atunci cand necazurile il indemnau sa-si revizuiasca comportamentul. De data asta a intors spatele unicei fiinte care statea langa el si ii oferea iubirea neconditionat.


Precum o floare neingrijita, lipsita de roua diminetii, lipsita de o raza de soare si fara adierea vantului, tanara regina s-a ofilit, purtand inauntrul sufletului ei nepasarea unui sot absent si teama ca iubirea este doar o inchipuire.

In regatul tanarului rege oamenii au inceput sa se revolte … s-au intors impotriva lui si l-au alungat … fara avere, fara nici un ban in buzunar, fara prieteni. Haituit de oamenii care doreau sa isi reverse furia asupra lui, tanarul rege a fugit, s-a ascuns in desisurile padurilor, in rape si pesteri, s-a hranit cu fructe salbatice, cu radacini si a baut apa statuta gasita prin baltile din padure.

Singurul lucru care i-a mai ramas a fost mantia lui rosie, acum sfasiata de rugii de mure prin care a trecut, si coroana de pe cap - intocmai pentru a-i aminti cine a fost si cum faptele lui au schimbat viata atator oameni.

A trecut vreme peste el si drumul lui a devenit tot mai anevoios pentru ca povara trecutului carata cu stoicism in spate ii infunda picioarele in pamant pana la glezne si fiecare pas inainte era o lupta.


Dupa o vreme, cand oamenii au mai uitat, s-au mai linistit si fata regelui s-a mai schimbat, fiind brazdata de vant si ploi, el a revenit in locul unde ani in urma era conducatorul plin de glorie. A revenit in speranta de a-si regasi perechea, femeia care a stat alaturi de el atatia ani. In tipul petrecut cu el insusi regele a avut timp sa reflecte la atitudinea sa, a avut timp sa realizeze unde a gresit. In mintea lui acum vedea de cate ori ea era acolo, avand nevoie de o vorba buna si de dragoste, de cate ori isi inneca amarul in lacrimi si trecea peste nevoile ei pentru a-l sustine pe alesul inimii ei. Abia acum stia cat de norocos a fost, abia acum stia ca o iubeste cu adevarat.

A cautat-o in intreg tinutul insa nimeni nu mai auzise nimic de ea. A strabatut si alte tinuturi, oras dupa oras, in cautarea ei. Speranta ca intr-o zi o va regasi si va avea sansa de a-i cere iertare era singura motivatie, singurul lucru care il facea sa mearga mai departe.
Au trecut ani si tanarul rege nu mai era tanar deloc. Acum oamenii il vedeau un batran garbovit, indoit parca de o povara ce a purtat-o in spate.


Intr-una din zilele in care el ratacea cautandu-si regina a ajuns in umila casa a unui vraci. Acesta din urma l-a asezat la masa lui oferindu-i din ce avea mai bun si l-a gazduit pentru cateva nopti.
Curios din fire, vraciul il intreaba intr-o seara:
- Ce cauti tu, suflet ratacitor? Ce te aduce in orasul nostru? 

Regele de acum batran isi ridica ochii tristi si se uita la vraci. Nu i-a raspuns imediat la intrebare. O sclipire i-a insufletit ochii si a grait:
- Imi caut sufletul pereche… Acum multa vreme, atat de multa a trecut incat nu stiu daca a fost in viata asta sau in alta, am nesocotit sentimentele celei ce m-a ales. Cum nemultumitului ii este luat darul, am ramas si eu fara darul meu de pret. Acum o caut… o caut sa ii spun ca imi pare rau, ca stiu unde am gresit si sa o rog sa ma ierte ca sa ma pot ierta si eu. 

Vraciul a ramas pe ganduri o clipa apoi i-a spus:
- Nu stiu cat de mult te poate ajuta dar cred ca ar trebui sa incerci sa o cauti pe Muntele cu Dor. Stiu ca in varful muntelui exista o casuta care adaposteste o femeie ce plange de ani de zile. Lacrimile ei sunt raul ce curge prin orasul nostru, Raul cu Dor. Poti urma firul raului in aval. Dar aminteste-ti ce iti spun acum: nu e usor lucru sa alegi drumul acesta. Vei intalni piedici la tot pasul si vor exista fantome ce vor vrea sa te abata din drumul tau. De tine depinde cat de mult iti doresti sa ajungi la ea. 
Batranul rege, adus de spate, si-a luat ramas bun de la vraci, recunoscator fiind pentru bunatatea lui. Hotarat sa isi gaseasca sufletul pereche a pornit pe firul Raului de Dor spre poalele muntelui. A strabatut o vreme drum indelungat insa a trebuit sa se opreasca sa caute un loc in care va putea sa se odihneasca peste noapte. 

In scurt timp a gasit o pestera departe de drum. A intrat cautandu-si un colt in care sa doarma insa a dat peste un mic ochi de apa de cristal. A incercat sa isi vada fata in oglinda apei dar a facut un pas inapoi cand a vazut ca aceasta incepe a se lumina. Doar cateva firicele de lumina strabateau pana in coltul acela de pestera. De unde venea lumina aceea si prin ce miracol?

Invingandu-si teama s-a apropiat din nou si a putut vedea clar in oglinda apei nu fata lui, ci a unei femei in straie de printesa, ce il privea intrebatoare:
- Cine esti tu? a grait catre el.

- Eu?!.... sunt Regele…. i-a raspuns ca prin vis batranul rege. 

- De ce esti trist? a continuat sa il intrebe femeia din oglinda apei.

- Imi pare rau… imi pare rau…

- Pentru ce iti pare rau? Intreaba ea din nou.

- Imi pare rau pentru ca i-am facut sa sufere pe cei dragi mie. 
Pe obrazul batranului rege o lacrima s-a prelins tulburand oglinda apei. Chipul femeii ce ii punea intrebarile a disparut dar nu si durerea din sufletul lui. A stat acolo o vreme plangand, caindu-se pentru faptele lui. Vechile rani s-au redeschis lasand veninul adunat in suflet sa iasa o data pentru totdeauna. O voce blanda i-a soptit atunci “Te iarta tu intai pentru ce crezi ca ai gresit! Te iarta tu intai!”

O data cu prima raza de soare a diminetii a pornit si regele nostru la drum. In ziua aceea a ajuns la poalele Muntelui cu Dor. Un perete abrupt i se desfasura in fata ochilor.
- Cum e posibil?! a strigat el. Cum e posibil sa se fi sfarsit aici calatoria mea?! Sunt prea batran si muntele-i prea abrupt! Am oboist de-atata drum! Nu e corect! Nu e corect!

Cu al sau chip in palme a ingenunchiat in fata muntelui abrupt gandind ca drumul lui a luat sfarsit aici. Acum nici mintea si nici trupul nu il mai ajutau sa merga mai departe. Infrant de obstacolul intalnit a ramas intins pe jos, inchizand ochii pentru o vreme….

In vis... era in alte locuri de parca renascuse dar nu in trecut, ci parca in viitor si nu era barbat, ci fetiscana.

Multa vreme i-a luat sa se acomodeze cu noul trup si noua societate. Mergea la scoala impreuna cu alti copii de varsta ei si invata lucruri pe care nu le invatase pana atunci.

Avea si alti parinti pe care ii privea ciudat de vreme ce ei tot incercau sa o convinga ca asta este realitatea ei si ca ar fi bine sa se obisnuiasca cu asta, asa cum au facut-o toti ceilalti. Se simtea trista si neinteleasa. Stia cumva ca undeva a fost comisa o eroare si ea este de fapt un el, iar timpurile astea nu se potrivesc defel cu ce era obisnuit.

Si mai stia ca a pornit la drum cu un scop – sa isi gaseasca perechea si sa se impace cu ea, sa i se ofere ocazia sa isi dovedeasca dragostea pe care a invatat sa o ofere.

A trecut ceva vreme si fata s-a transformat intr-o adolescenta. Adolescenta – torent de sentimente si senzatii neintelese, debusolanta perioada, cand tragi sa mai ramai copil dar timpul nu te iarta si iti arata in oglinda ca ai crescut, te-ai transformat.

Ea se vedea in oglinda urata si ciudata. Mergea pe strada privind in jos convinsa fiind ca va vedea in ochii celorlati dezaprobarea, degete indreptate catre ea si voci strigand la unison „Esti urata! Esti urata! Esti urata!”.

Din vreme in vreme isi mai facea curaj privind pe furis in ochii altora, sperand ca va gasi ce ea din vremuri de demult a inceput sa caute. A intalnit tot felul de ochi: ochi plini de teama - ca ai ei - , ochi insensibili si distanti, ochi prefacuti... dar nu i-a regasit pe cei ce-i cauta. S-a pacalit de multe ori si mult a plans ca s-a-nselat.

A stat o vreme indelungata langa o pereche de ochi orgoliosi si doritori sa domine cu orice pret, ochi ce sclipeau doar la zgomotul banilor si nu cunosteau ce inseamna dragostea adevarata. Un lucru bun a iesit totusi din povestea asta – o alta pereche de ochisori iubitori si veseli, ochisori primiti in dar de la ingerul ei pazitor ca sa-i indulceasca amarul cautarilor obositoare.
Dupa un timp si-a dat seama ca nu se potriveste cu ochii prefacuti si orgoliosi. Si-a luat inima in dinti si a plecat de langa ei – impreuna cu ochisorii veseli si iubitori care aveau sa-i aline multe nopti de lacrimi amare.

Atunci cand a crezut ca totul e in zadar si cautarea ei e inutila a intalnit o pereche de ochi care ii pareau familiari. Sclipirea aceea... si zambetul... erau atat de cunoscute dar nu putea sa isi aminteasca de unde ii stia.

O voce i-a soptit atunci „Ramai langa ochii astia o vreme... fa tot posibilul sa ramai langa ei o vreme. Vei vedea apoi de ce.” Si-a ascultat.

Cumva a reusit sa se lipeasca de acea pereche de ochi si a fost o vreme in care i-a iubit si a putut sa le ofere ce a avut de oferit. Era perfect.
Timpul s-a scurs si lucrurile s-au schimbat usor. Sclipirea din ochii cei frumosi a disparut treptat. Ea nu stia de ce. Ce se intamplase? ...Ce s-a intamplat?
- Poate ca m-am inselat din nou, si-a spus in sinea ei, desi nu ii dadea pace gandul asta si nu o linistea defel. 

A incercat in fel si chip sa uite ochii si sclipirea lor si toate incercarile mai rau o incurcau, mai rau faceau. Au fost nopti in care ea visa ca ochii s-au intors la ea si ca de fapt a fost doar un cosmar.

Nelinistea a indemnat-o sa caute raspunsuri... si s-a trezit iar cautand asa cum a si inceput cand a venit aici. Si cum raspunsurile vin de acolo de unde te astepti mai putin... raspunsul ei i-a fost transmis printr-un mesager misterios care a indemnat-o sa se priveasca intr-o seara in oglinda.
A privit in oglinda dar nu s-a vazut pe ea ci a vazut un rege tanar si mandru ca un soare, lipsit de griji si de poveri. Ei i-a placut ce vede dar nu stia de ce i s-a aratat si l-a intrebat:
- Tu cine esti si de ce mi te-ai aratat?

- Eu sunt Regele!

- Ai vrea sa imi transmiti un mesaj? Vrei sa-mi spui ceva? Te vad atat de fericit si vesel? Cum reusesti? 

Atunci ea il vede pe tanarul rege stralucind in gloria lui, privind de sus ca un stapan al lumii si zambetu-i semet se transforma in zambet amar intr-o secunda:
- Asa crezi tu, ca eu sunt vesel? Ca-s fericit? Amarnic te inseli! Uita-te mai bine in oglinda, fata draga! Sunt singur... sunt singur de atatia ani! Cum pot fi vesel? 
- Dar de ce esti singur? Ce ti s-a intamplat? l-a intrebat femeia privind in oglinda.
- Am fost candva inconjurat de lume, de oameni buni si iubitori... si mai aveam si o sotie ca o craiasa intre flori. N-am stiut sa-i apreciez si le-am intors spatele cautand altceva mereu. 
Pe obrajii femeii se prelingeau lacrimi amare. Simtea cum durerea tanarului rege este durerea adanc ingropata in sufletul ei.

Stia acum de ce si cum. L-a imbratisat pe tanarul rege si a revenit in partea ei de lume, impacata cu raspunsul ce i-a fost dezvaluit.

Acum stia de unde recunoaste ochii pe care i-a iubit. Sunt ochii ei... cea de demult pierduta. I-a regasit si i-a iubit si ochii au iertat-o. Acum e vremea ca fiecare sa-si urmeze drumul fara sa stie sigur daca potecile se vor mai intersecta vreodata. Acum e impacata.

Batranul rege s-a trezit din somn uimit de visul lui. S-a ridicat usor, ca un copil vioi. Povara ii fusese luata. Bolovanul trecutului nu mai statea pe umerii lui.

S-a indreptat usor, cu zambetul pe buze, spre raul cel cu dor. A luat apa cristalina, usor sarata, in palmele-i batrane si si-a spalat fata. A mai privit o clipa in oglinda apei si s-a vazut batran cu barba-i alba si mustati stufoase, Poseidon parea atunci.

O mana diafana aparu din apa si-l trase dupa ea purtandu-l in adancurile Raului cu Dor... acolo unde apele din dor s-au nascut si in dor au pierit.

Suflete ratacitoare suntem pe lume... mereu cautand raspunsuri, priviri, iertari. Fericite sunt acelea ce le gasesc. 

APA - MIRACOLUL VIETII

SCHIMBA-TI GANDURILE SI SCHIMBA-TI VIATA

EDITORIALUL LUI HARVEY MACKAY

Daca ceea ce vezi e ceea ce obtii, ce vei obtine? Ca totul depinde de ceea ce vezi.

Un om s-a oprit intr-un local de la marginea orasului. S-a adresat chelneritei ce ii lua comanda:

"Tocmai am fost transferat in orasul vostru si n-am mai fost in partea aceasta a tarii. Cum sunt oamenii aici?"

"Cum sunt oamenii in locul din care vii?"

"Nu asa draguti" a raspuns barbatul. "De fapt unii sunt chiar badarani".

Chelnerita a dat din cap si i-a raspuns: "Ei bine, mi-e teama ca ca vei gasi locuitorii acestui oras la fel de badarani"

Dupa cateva momente un domn a intrat in local si s-a asezat la o masa alaturata personajului nostru. A chemat-o pe chelnerita.

"Abia m-am mutat in zona. Este frumos aici?"

"Era frumos in locul de unde vii?" a intrebat chelnerita.

"Oh, daa. Vin dintr-un loc minunat. Oamenii erau prietenosi. Mi-a parut rau sa plec."

"Ei bine, vei gasi acelasi lucru si in acest oras."

Enervat la auzul acestora primul client o intreaba pe chelerita: "Deci, spune-mi, cum este orasul asta de fapt?"

Ea a ridicat din umeri si a spus: "Este o problema de perceptie. Vei gasi ca lucrurile sunt exact asa cum crezi tu ca sunt."

Este paharul tau jumatate plin sau jumatate gol? Ce vezi? Iti iubesti slujba desi exista cateva lucruri care te sacaie? Sau permiti micilor lucruri care te enerveaza sa te innebuneasca si te plangi colegilor mereu?

Comentand la radio Paul Harvey a spus: "N-am vazut vreodata un monument ridicat in cinstea unui pesimist."

Un pesimist este acela care transforma oportunitatile in dificultati. Rar am vazut un om de succes pesimist. Ai nevoie sa privesti partea buna a situatiilor ca sa poti risti si sa supravietuiesti atat succesului ca si esecului. Cu cat accepti mai repede faptul ca vei avea atat succese cat si esecuri cu atat va fi mai usor sa indrepti afacerea sau viata personala pe calea buna.

Un optimist, pe de alta parte, intelege ca viata este ca un drum cu obstacole, dar cel putin te duce undeva. Optimistii invata din greseli si ratari si nu le este frica sa greseasca din nou. Ei stiu ca atata timp cat te ridici dupa ce ai fost doborat, nu te poti considera invins.

Istoria afacerilor este plina de exemple ale unor oameni de succes care au dat faliment, au pierdut companii, au infruntat umilirea si dupa toate acestea si-au revenit si au urcat in varf.

Singura diferenta era atitudinea lor: ei au crezut in ei insisi si in oamenii din jurul lor. Munca multa, disciplina, si ocazional cate un pic de noroc i-a facut sa mearga mai departe. Nu exista nici un motiv pentru care nu ar functiona si la noi toti.

In cartea sa, How to Stop Worrying and Start Living (Cum sa nu ne mai ingrijoram si sa incepem sa traim), pe care o recomand din toata inima, Dale Carnegie spune povestea unui tanar care se ingrijora din orice pana a cedat nervos. Isi facea griji despre orice: greutatea sa, parul sau, banii, ca este tata, ca a pierdut-o pe fata cu care vroia sa se insoare si multe alte ganduri. Isi facea atatea griji incat a facut ulcer. In cele din urma grijile au facut l-au adus in incapacitatea de a mai munci.La un moment dat a cedat nervos. Tanarul evita pe toata lumea si se plangea des. A decis sa plece in Florida sa vada daca o schimbare a decorului l-ar ajuta.

Cand s-a uract in tren tatal lui i-a inmanat un plic si i-a spus sa il deschida doar cand ajunge la destinatie.

In Florida se simtea inca si mai mizerabil decat se simtea acasa.

In cele din urma a deschis plicul de la tatal sau: "Fiule, esti la 1500 de mile departare de casa si nu te simti diferit, asa-i? Stiam ca nu te vei simti diferit pentru ca ai luat cu tine motivul tuturor necazurilor tale, si asta este propria ta persoana.Nu e nimic in neregula cu mintea sau corpul tau. Nu situatiile prin care ai trecut te-au daramat ci faptul ca te gandesti mereu la situatiile alea. Un om este asa cum crede ca este in adancul inimii sale. Cand vei constientiza asta, fiule, intoarce-te acasa pentru ca te vei fi vindecat."

Dupa o vreme in care a reflectat la cele spuse de tatal sau si-a dat seama ca avea dreptate.Nu lumea avea nevoie sa se schimbe ci doar lentilele mintii trebuiau reglate.

Morala lui Mackay: daca a crede inseamna a vedea, incepi prin a vedea partea buna a lucrurilor.

P.S. I LOVE YOU

De cele mai multe ori dragostea apare 
in cele mai originale feluri si dispare, aparent,
pe cele mai ciudate cai. 
Intotdeauna dragostea a fost si va fi motorul care 
face sa functioneze lumea in care traim.
Atunci cand am fost creati, atunci cand ni 
s-a pus la dispozitie planeta aceasta sa traim pe ea, 
Dumnezeu ne-a dat si nenumarate daruri 
care sa ne faca viata mai usor de suportat, 
sa ne faca aceasta calatorie mai usoara si mai placuta. 
Oamenii au cautat darurile astea mai peste tot in lume. 
Unii au bajbait si n-au gasit nimic traind nefericiti, 
privind cu invidie la cei ce descoperisera darurile oferite. 
N-au stiut unde sa priveasca. 
Cei ce le-au gasit au privit inauntrul lor, in suflet, 
acolo unde era cel mai sigur loc pentru un dar de pret.
Astfel exista oameni care au darul de a compune si 
canta muzica ce iti atinge sufletul, ti-l mangaie, il vindeca, 
apoi exista aceia care spun povestile, cum sunt actorii.
Copii simt nevoia sa le citesti cate o poveste frumoasa 
inainte sa adoarma. 
Ce suntem noi, adultii, daca nu suntem niste copii 
in corpuri fizice crescute? 
Si noi avem nevoie de povesti. 
Sufletul are nevoie de inspiratie.

Tocmai am terminat de "citit" o poveste: P.S. I love you, 
o poveste plina
de mesaje, o poveste care ne aminteste ca 
viata pe care o traim este limitata
si intelept este sa profitam de ea maxim.

BILANT 2009

A mai trecut un an… cu bune, cu mai putin bune. Pentru mine 2009 poate fi descris printr-un singur cuvant: EVOLUTIE. Ca in orice evolutie au fost necesare si sacrificii.

Am strans din dinti, m-am rugat la Dumnezeu sa-mi dea putere ca sa nu-mi pierd mintile si am mers inainte. Am cazut, m-am ridicat, mi-am sters lacrimile si am mers inainte.

La inceputul anului 2009 imi amintesc ca eram intr-o plina criza existentiala. M-am indragostit nebuneste de un barbat pe care l-am cunoscut, nu intamplator – pentru ca nimic nu este intamplator. Zic „nu intamplator” pentru ca imi aduc aminte foarte bine zilele dinainte sa-l fi cunoscut visam cu ochii deschisi sa intalnesc pe cineva care sa imparta cu mine aceleasi pasiuni si aceeasi pasiune, ce sa ma mai atata... exact ca el. Si iata, dorinta mi-a fost implinita. Singurul inconvenient a fost ca n-am stiut eu sa o formulez complet.

Din punctul meu de vedere - compatibilitate maxima. Dar asta era doar punctul meu de vedere si asta conteaza doar jumatate intr-o relatie de doi, iar cand este o relatie de 3… he hee, conteaza doar o treime. Asa pana la urma parerea mea a ramas doar a mea pentru ca a cantarit doar o treime.

Da, una dintre acele relatii complicate in care el este déjà implicat intr-o alta relatie care functioneaza datorita inertiei…. sau… ma rog.

Am crezut mereu in "`n-aduce anul ce aduce ceasul…" asa ca am acceptat starea de fapt bucurandu-ma si fiind recunoscatoare pentru momentele minunate pe care le traiam. In adancul sufletului meu cred in minuni.

Am trait clipe de extaz si clipe de agonie. Am trait momente care nu vroiam sa se mai termine si momente in care imi blestemam existenta. Imi aduc aminte ca am aruncat spre cer foarte multi „de ce?”.

Asta a fost la inceputul anului 2009. Putin mai spre primavara mintea mea se lupta cu un concept pe care pur si simplu nu-l putea inghiti daramite sa-l digere: toti barbatii inseala, toti barbatii mai cauta din cand in cand si altceva decat ce-au acasa.

Ideea asta, care in acea perioada venea din o mie de parti, nu-mi dadea pace. Ideea asta se lupta cu sclipirea din ochii mei care se numea SPERANTA.

Imi amintesc ca atunci cand l-am cunoscut pe el imi spunea ca am niste luminite in ochi. Erau de la speranta, de la dragoste. Treptat cred ca au murit luminitele, pentru ca nici el nu mi-a mai spus nimic de ele.

Ideea asta criminala ca eu n-o sa fiu niciodata speciala pentru nimeni si ca, orice s-ar intampla langa mine, cel care ma face sa cred ca ma iubeste de fapt nu ma iubeste si totul e o mascarada stupida m-a adus in pragul unei depresii teribile.

In general barbatii sunt terifiati de femei si cred despre ele ca sunt pretentioase iar din cauza acestei pareri despre pretentiile unei femei, la care probabil se gandesc ca nu o sa ajunga vreodata, le evita sau ... nu stiu, renunta sa mai lupte.

Eu n-am cerut niciodata mult. Nu m-am gandit niciodata la averi fabuloase, la masini de lux care sa-mi fie facute cadou, la carduri pline de bani oferiti cu generozitate. Nu. Eu mi-am dorit compatibilitate mentala si fizica. Mi-am dorit mereu sa intalnesc pe cineva care sa ma considere speciala, sa ma pretuiasca ca pe o comoara.

Poate ladita in care sunt depozitata nu imbie. Poate din cauza asta nu trezesc pasiuni.

In fine, ideea era ca ajunsesem in pargul depresiei. Oscilam intre a ma descurca singura si a apela la ajutor profesionist – adica la un psiholog.

Atunci am primit primul semn, prima mana intinsa la strigatul meu de ajutor.

Discutam cu o prietena si ii spuneam ca simt ca o iau razna si am nevoie de ajutor. Am intrebat-o daca stie cumva un psiho-terapeut care sa ma poata ajuta. Nu stia. Mi-a dat in schimb o informatie de aur.

Asa am cunoscut-o pe Nicoleta. Care Nicoleta? Svarlefus. Frumoasa blondina care prezinta horoscopul la „Dimineata cu Razvan si Dani”.

Prietena mea mi-a recomandat-o pentru work-shopul ei – dezvoltare personala. Ideea de „terapie” in grup pur si simplu mi-a sculat parul in cap.

„Cum!? Eu sa-mi expun problemele mele in public!!!!? Asta ar fi chiar ultima dintre cele nefacute! „

Am uitat sa mentionez ca in aceeasi perioada ma pusese ... mana dreapta sa-mi fac harta natala si sa incerc sa mi-o interpretez. Aia a fost bomboana pe coliva.

Tot navigand pe blogul ei, al Nicoletei,  am observat ca ea se ocupa si cu d’ale astrologiei. Mi-a placut foarte tare abordarea ei astrala si m-am hotarat sa apelez la ea, dar nu pentru work-shop, ci pentru interpretarea obiectiva a hartii mele natale.

Zis si facut! Mi-am stabilit intalnire. Am ajuns la intalnire cu inima in gat. Sufeream pe atunci de o fobie terbila la nou si mai ales oameni noi. Deh, natura taurina niciodata prea precauta!

Imi aduc aminte si azi figura blanda si zambitoare, usor uimita a Nicoletei, atunci cand mi-a deschis usa. Acum cand ma uit in urma nu pot sa nu exclam „Doamne, ce salbatica mai eram!”

Nu stiam ce sa zic, nu stiam cum sa abordez. Dar ce trebuie sa stiu eu, stia ea destul. Mi-a luat harta aia pe toate partile si a inceput sa citeasca din mine. Nu siu daca mi se citea pe fata pentru ca n-am intrebat-o niciodata, dar eram cu ochii interiori holbati de uimire: „Wooow! De unde stie femeia asta atatea despre mine? Sunt toate alea scrise in stele?!”

Ce rost mai avea sa opun rezistenta, sa mint sau sa ascund ce era deja evident. M-am recunoscut acolo intr-o foarte mare proportie, dar foarte mare.

Mi-a placut! M-a cucerit! Eram deja hotarata sa merg si la work-shopul ei. Inainte sa plec ma intreaba „n-ai vrea sa vii si la work-shop?!”. Pff! Ce nimereala, auzi!

Si iata-ma in martie dupa imparteala martisoarelor si la un an de la declicul nimicitor care m-a determinat sa divortez de omul cu care am impartit aproape 10 ani din viata mea, prezenta la work-shopul Nicoletei – Traieste-ti viata pentru care ai fost creat. Suna frumos, nu?! Mie titlul nu-mi spunea mare lucru. Simteam numai ca fiinta aceea diafana si zambitoare o sa ma ajute cumva sa ies din hazna. Si asa a fost!

Ea mi-a adus aminte ca atunci cand eram copil viata mi se parea extraordinara si ma simteam plina de energie si dornica sa mai cunosc inca alte o mie  de lucruri despre lumea asta in mijlocul careia picasem. Ea m-a ajutat sa imi dau seama ca aveam sufletul plin de venin si lucruri, si oameni pe care nu i-am iertat pentru ce imi facusera. Ea mi-a prezentat pentru prima oara un nou concept despre ce inseamna frica si ce inseamna iubirea necoditionata. Ea mi-a deschis ochii si am putut sa vad pentru prima oara dupa mult timp ca dintre toti oamenii pe care ii cunosteam eu eram cel mai putin importanta pentru mine si cel mai putin iubita, si mereu invinovatita de mine.

Asta a fost doar primul pas. Dupa primul pas am stiut ca sunt pe calea cea buna. A urmat un alt work-shop ca o completare a ce invatasem. Aveam deja o sete de cunoastere mai ceva ca in copilarie. Ma simteam o noua eu.

Imi aduc aminte ca eram atat de fericita. Ma intalnisem cu aceeasi prietena care mi-o recomandase pe Nico si ii spuneam cat de incantata sunt. O femeie mai saraca se tinea dupa noi si ne tot cerea un ban. O ignoram amandoua. Ea se tinea dupa noi ca umbra.

I-am spus Claudiei: „Sunt atat de fericita! Azi m-am nascut din nou! Este prima zi a restului vietii mele!” Am auzit o voce din spatele meu „Doamne Ajuta! Sa fii sanatoasa!”. S-a oprit in loc si nu ne-a mai urmat. Am ras. „O fi zis ca am luat-o razna si sunt mai rau ca ea!” N-avea importanta. Ma simteam exact asa, ca un nou nascut, doar ca un nou – nascut constient.

Tot in 2009 mi-am continuat si lectiile de soferie. Aici insa nu am fost atat de inspirata. Am apelat la un instructor particular, o cunostinta de-a unei cunostinte. Pot sa spun ca am luat teapa. Am platit scoala, n-am cerut chitanta, am facut muuulte, foarte multe ore de sofat dar de dat examenul n-am mai ajuns sa-l dau pentru ca ma tot amana sub diverse pretexte. Am renuntat! Mi-am spus ca o sa fac scoala din nou si de data asta ca la carte si tot imi iau carnetul, ca si asa am exersat aproape un an de zile de sofat prin Bucuresti si pe langa. M-am scos doar cu experienta dobadita.

In vara Nicoleta a venit cu o idee excelenta: organizarea unei tabere de dezvoltare personala la Moeciu de Sus. Zis si facut! S-a miscat natural.

Imi doream din tot sufletul sa ajung acolo. Simteam ca trebuie sa fiu acolo insa salariul se plateste o singura data pe luna si finantele nu-mi permiteau sa platesc in ziua  limita avansul pentru tabara.

Atunci mi-am dat seama ca aveam mereu langa mine un inger pazitor, inger care a facut posibila prezenta mea la Moeciu.

Sa va mai zic cateva vorbe despre ingerul asta al meu? Pai ... nu l-am vazut de la inceput pentru ca n-am stiut sa apreciez de la inceput ce mi-a oferit. Eu eram blocata pe „vrut mai mult”. Apoi am stat si m-am gandit – intr-unul din acele momente periculoase in care ma apuca ganditul – si mi-am dat seama ca al lui a fost umarul pe care am plans si mi-am plans anii din viata pierduti (am trait mult timp cu sentimentul ca am investit foarte prost 10 ani din viata mea si exact aia cei mai frumosi). Apoi ale lui au fost bratele care m-au strans si m-au tinut la loc sigur atunci cand aveam nevoie. Ai lui erau ochii aia care ma inspirau si imi dadeau incredere in mine. Ale lui erau buzele care ma sarutau exact atunci cand aveam nevoie si in felul in care aveam nevoie. El era acela care ma imbarbata de fiecare data cand eram jos, minimizand si ridiculizand rahatul in care eram. Ale lui au fost momentele de inspiratie in care mi-a hranit ochii si sufletul cu cate un film genial (are gusturi extraordinare la filme). El a fost cel care mi-a redat increderea atunci cand plangeam ca n-o sa imi iau niciodata carnetul de sofer si ca nu o sa reusesc. El m-a luat de manuta si m-a dus in poligon punandu-mi cheia de la propria masina in mana si dandu-mi sansa sa-i distrug ambreiajul. El a fost cel care a impartit cu mine pop-corn-ul si ciocolata, apa minerala si sucul cand ma invita sa vedem un film frumos, momente in care uitam de existenta mea si paseam in alta lume. El este ingerul care m-a ajutat de fiecare data cand i-am cerut si de multe ori cand nu i-am cerut-o pentru ca habar nu aveam ca am nevoie de ajutor. Tot datorita lui am reusit sa ajung si la Moeciu.

   (Terasa de la Vlahia Inn -Moeciu de Sus - august 2009 - foto Madalina Apostu)

Eh, doar cativa stiu la ce ma refer cand iau aerul ala melancolic si vorbesc despre Moeciu. Acolo am cunoscut oameni grozavi, oameni ca si mine, cu „probleme” ca ale mele, care simteau nevoia sa iasa din ele, ca si mine. A fost o saptamana de vis. Am lucrat impreuna la modelarea noastra, am plans impreuna -  eu mai mult decat toti - , am mancat impreuna, ne-am destainuit cele mai mari temeri si cele mai indraznete dorinte si mai presus de toate ne-am vindecat ranile din trecut.

Pentru mine la Moeciu s-a dat lupta cu dragonii. M-am intors acasa vlaguita dar invingatoare si fericita.

Tot la Moeciu am cunoscut-o pe Andreea. Care Andreea? Andreea Talmazan, maestru Rei-ki, in sase sisteme. Are o poveste fantastica despre cautarea drumului si felul in care si l-a gasit. Tot la Moeciu si tot legat de Andreea s-a intamplat primul meu shot de Tequilla... si al doilea... si dupa aia plans pe Vama Veche care se tot laudau ca au 18 sau 20 de ani si ce frumoasa e varsta aia. Deh! Ale tineretii valuri! Tot la Moeciu am behait intr-un pseudo-karaoke si tot acolo am jucat pentru prima oara „Adevar sau Provocare”. O adevarata provocare!

    

(Drumul de la Gradistea spre Bucuresti - august 2009 - foto Madalina Apostu)

Apoi s-a terminat vara si am revenit acasa. Am reluat cotidianul: gradinita, serviciu, gradinita, acasa la mama. Intre timp programul mai era stropit cu partaje, scandaluri, amenintari, emotii, asigurari ca totul o sa fie bine.

Ma uit in urma si imi dau seama cat sunt de  norocoasa cu minunatul colectiv pe care il am la serviciu. A contat foarte mult si m-a ajutat sa trec peste toate mizeriile ce le implica un partaj intre doi oameni care nu mai reusesc sa se inteleaga.

Apoi din toamna am inceput un nou drum. Nu stiam la ce sa ma astept dar simteam ca o sa fie in regula. Am urmat-o pe Andreea si am devenit practicant Reiki. In fiecare seara de luni umpleam lumea cu lumina si Andreea ne calauzea pasii spre o lume mai plina de intelepciune si iubire. Atunci mi-am dat seama ca asta este calea mea – Rei-ki.

Acum sunt practicant de gradul III Rei-ki Usui si pot sa spun cu tarie ca viata mea ar fi fost mult mai fara sens daca nu se intampla Rei-ki.

Rei-ki a continuat modelarea mea spirituala inceputa sub aripa Nicoletei.

Stilul Andreei m-a ajutat sa ma iert si sa ma accept, sa merg mai departe concentrandu-ma pe ce sunt eu nu ce nu sunt ceilalti. Am inceput sa prind gustul meditatiilor in care puteam sa simt si sa dau liber mintii.

Atunci cand am inceput sa scriu acest bilant al 2009 eram pornita sa scriu ce n-am reusit sa fac si iata-ma cum am scris ce am reusit sa fac. Nici nu imi mai amintesc ce n-am facut. Poate ca n-am reusit sa termin cartea pe care am inceput sa o scriu. Poate ca nu am finalizat scoala de soferi. Poate ca nu am reusit sa ma inscriu anul acesta la Facultatea de Psihologie. Poate ca nu am reusit sa termin o data cu divorturi si partaje. Poate ca nu am reusit sa plec din casa parintilor mei asa cum mi-am dorit.

Nu-mi dau seama prea bine daca astea erau planificate pentru 2009 sau poate pentru 2010 si am incurcat eu anii sau poate ca m-am grabit un pic incercand sa recuperez timpul pierdut.

Ce stiu sigur este ca am o gradina in care am pus cu grija niste seminte: permis auto, casa proprie, facultatea, iubire, independenta, reusita, inspiratie, succes, sprijin, sanatate... si stiu ca sunt pe pamant fertil. Iar daca nu au iesit din pamant plantutele anul acesta e pentru ca n-a fost vremea lor in 2009. In 2009 a fost vremea mea sa cresc.

Multumesc tuturor celor care au fost langa mine si m-au ajutat atunci cand le-ar fi fost mai usor sa-mi intoarca spatele. Sunt constienta ca nu sunt mereu o prajiturica.

Chiar daca nu mentionez fiecaruia numele aici, desi cred ca mi-ar lua inca o pagina, fiecare are locul lui in inima mea.

La multi ani si ne intalnim la un nou bilant ... asta pe 30 decembrie 2010!

DESPRE INGERI, LUCRURI SI OAMENI CARE PLEACA SI VIN

Articol preluat de pe http://ro.netlog.com/groups/catharsis/forum/messageid=35017

Se spune că, atunci când pierzi un lucru, înseamnă că acel lucru nu îţi mai e de folos şi trebuia să plece de la tine. Se spune că, atunci când pleacă un om, înseamnă că acel om trebuia să nu mai stea lângă tine. Să nu îţi pară rău de lucrurile pe care le pierzi sau care se strică. Să nu îţi pară rău atunci când pleacă un om drag ţie. E pentru că tu, în calea ta, nu mai ai nevoie de acel lucru, de acel om. Oamenii pleacă mereu, iar aceia care trebuie să se întoarcă, vor reveni cândva. Nu trăi pentru ziua aceea, când ei vor reveni. Trăieşte fiecare pas făcut pe cale. Trăieşte pentru prezent, nu pentru trecut şi nici pentru viitor. Respiră fiecare clipă făcută pe cale. Aminteşte-ţi de trecut şi zâmbeşte tandru. Priveşte spre viitor şi zâmbeşte curios.

Prieteniile sunt contextuale, îmi spunea cândva, tot un prieten. Când vei ieşi dintr-un cerc, prietenii vor fi alţii. Aceia care nu îţi mai sunt prieteni au păşit în afara cercului. Lasă-i pe calea lor. Nu înseamnă că nu ţi-au fost niciodată prieteni, ci doar că, pentru moment, aţi evoluat diferit. Preţuieşte-i la fel ca atunci când îi aveai aproape. Stai în cerc şi stai şi în afara cercului. Simte cum e în cerc şi simte cum e în afara lui. Caută spiralele. Ele îţi vor purta mai uşor paşii pe cale.

Păstrează-ţi lacrimile pentru bucurii, nu pentru tristeţi. Alege culoarea albă însă nu uita de celelalte nuanţe şi nici de scările de griuri. Ele îţi vor arăta paşii lipsă, pixelii pe care privirea ta îi percepe altfel. Vorbeşte cu îngerii tăi. Roagă-i să vină în oglindă sau peste umărul drept, să îi vezi atunci când întorci uşor capul. Uneori îngerii iau chipuri de oameni, de fiinţe, de pisici, de păsări. Alteori îşi strâng aripile într-un cristal de stâncă. Ai să le simţi mângâierea când cristalul ţi se lipeşte de podul palmei, o atingere ca un puf: să ştii că acolo e ascuns un înger. Ai pierdut un lucru drag ţie? Un înger ţi l-a ascuns, pentru că el ştie mai bine decât tine că nu vei mai fi avut nevoie de acel lucru. A plecat un om drag ţie? E pentru că îngerii l-au luat de mână şi l-au îndreptat pe calea sa, iar alteori e pentru că îngerii te-au luat pe tine de mână şi te-au aşezat frumos pe calea ta. Ai încredere în îngeri, ei ştiu mai bine ca tine ce trebuie să facă aşa încât drumul spre fericire să îţi fie mai uşor şi mai sigur.

Când iubeşti un om, e pentru că îngerii tăi şi îngerii săi se iubesc. Le simţi aripile cum se prind în spatele sternului, de inimă, şi e pentru că ele cresc mereu de acolo. Fluturii cresc din coşul pieptului, însă fluturii sunt efemeri. Nu te încrede în fluturi. Ei sunt doar frumos coloraţi, dar zborul lor e în zig-zag. Zborul îngerilor e lin şi alb, aproape translucid, cât să vezi cum aerul prinde contur de chipuri. Crede în iubirea albă, caută spiralele şi zâmbeşte la fiecare pas pe care îl faci pe cale: curând vei găsi fericirea.

SCRISOARE DESCHISA LUI MOS CRACIUN

Am primit scrisoarea aceasta de la o prietena, insa am considerat ca este foarte apropiata de ce simt eu. :)

Scrisoare catre Mos Craciun
Te rog sa ma ierti ca nu ti-am mai scris de atit de multa vreme, poate de pe vremea copilariei cu miros de brad nins si de sarbatoare. Iti scriu insa acum, cind vad ca lumea e pe zi ce trece tot mai rea si mai bolnavicioasa. Datorita acestui fapt, te rog sa aduci cate un sac de bunatate oamenilor rai si cate un sac de sanatate fiecarui om bolnav.
Pentru mine nu stiu ce sa-ti cer. Dragoste ti-am cerut cindva. Si mi-ai adus. Ma tem ca sa ti-o cer din nou. Ti-as cere sufletul geaman mie, sufletul pereche. Dar cine stie daca ochii dumitale batrini si obositi de lumina cruda a zapezilor cu care te lupti an de an ca sa ne aduci tuturor bucurie nu se vor insela din cauza furtunilor de ceata argintie? Eu vreau sa iti pot scrie si peste cativa ani…
Ti-as cere liniste si pace sufleteasca, dar stiu ca sunt atitia oameni zbuciumati si atitia copii batrini inainte de vreme care au nevoie de asta, incit nu indraznesc sa le vreau pentru mine. De aceea, daca nu m-ai uitat si daca crezi ca inca mai merit un cadou, fa doar ca lacrima sa-mi fie iarasi limpede, iar ochii, ochii mei te rog mai fa-i macar o data sa straluceasca asa cum straluceau cand ne-am intilnit prima oara…
Apoi daca vrei, adu-mi un brad fermecat te rog, pe care sa il impodobesc cu vise in care zambetele nu se pierd, iar lacrimile, prizoniere fara glas, nu mai stralucesc, dar nu mai dor! Un brad pe care sa asez imbratisari fara sfarsit care nu dor cand bratele trebuie sa se desclesteze. Da asta vreau!
Si mai vreau mosule sa aduci in dar prietenilor mei fericire ,bucurie ,sanatate,intelepciune si tot ce isi doresc ei ...Da asta vreau!
Printre cadourile rasturnate sub brad nici nu ma uit deoarece stiu ca mi-ai pastrat deja ceea ce este al meu.Iubirea prietenilor mei...
Te astept… fie ca vii sau nu.
PS: Hornul cel vechi al casutei mele in care stau sa stii ca l-am curatat. Atat cat am putut. Atunci, in acea zi, nu era nimeni acolo ca sa ma ajute.

THE POLAR EXPRESS

O calatorie magica spre Polul Nord in Ajunul zilei de Craciun... un tren al dorintelor...
Un tren in care te poti urca doar daca a ramas in tine o farama de credinta in Spiritul Craciunului,  sau Mos Craciun cum il mai numim.
Toata magia Craciunului este posibila prin fiecare dintre noi. Este o poveste de iarna in care ne permitem sa oferim gratuit un zambet, o imbratisare, sa oferim ajutorul celor care au nevoie de el cel mai mult. Fiecare dintre noi este Mos Craciun atunci cand are acel Sprit inauntrul sufletului. Noi putem  sa cream miracole pentru ceilalti prin gesturile marunte pe care le facem daca ne deschidem inima.


Mi-a placut o replica de la finalul filmului, una care spune: "One thing about trains: it doesn't matter where they're going. What matters is deciding to get on."

Lucrurile exista, chiar daca tu crezi, chiar daca nu. Singura diferenta este ca, atunci cand crezi, totul devine magic.
  

Astfel, indiferent de trenul pe care il aveti in fata, eu va doresc sa decideti sa urcati si apoi sa va bucurati de calatorie. :)


 

DECLARATIE DE INDEPENDENTA

M-am asezat in fata calculatorului cu senzatia surda de durere profunda a sufletului. Nu stiu daca senzatia vine din interior si e din cauza perceptiei mele ca as fi neimplinita sau e doar o etapa hormonala. E ceva acolo si in acelasi timp nu este. E un gol care doare. E senzatia pe care o incerc de fiecare data cand sistemul meu de valori este rasturnat de cate o descoperire. In momentul asta in mintea mea exista o avalansa de ganduri care se suprapun haotic. As vrea sa fac un pic de liniste, sa ma adun ca sa imi dau seama care este provenienta nemultumirii mele launtrice. De cand sunt am auzit in jurul meu cum sunt si cum nu sunt, desi cei care emiteau judecatile de valoare nu m-au vazut decat intr-o ipostaza si nu in ansamblul meu. Nu a trecut mult timp pana am adoptat conceptele proiectate de cei din jurul meu. 

Acum mi se pare ca am trait un veac de singuratate si tristete pentru ca am negat in mod constant cine sunt... si anume o fiinta creata in armonie cu natura perfecta din care face parte. Natura ma iubeste asa cum sunt eu – soarele ma incalzeste cu razele lui indiferent daca sunt posomorita sau vesela, ploaia satisface setea pamantului indiferent daca eu ma supar ca imi murdaresc hainele sau nu, vantul ma iubeste si el chiar daca atunci cand bate iarna eu il iubesc mai putin. Doar cei din jurul meu se pare ca au o problema in a ma accepta  asa cum sunt.

Am invatat inca de mica, de la mama mea, ca a fi femeie nu este cel mai usor sau placut lucru. Si mi-am asumat experienta mamei mele si am carat-o dupa mine ani de zile, pana recent. Si acum mai sufar dupa urma invatamintelor parintesti. Asta a fost exemplul vazut in familie de generatii: femeile sunt la dispozitia barbatului si nu prea ai ce face, accepti si mergi mai departe. Mama m-a invatat sa fiu desteapta si sa nu las barbatii sa ma domine, sa faca ce vor din mine si, mai ales, sa fac in asa fel incat sa nu depind niciodata de vreunul pt ca asta inseamna vulnerabilitate. In momentul acela am decis ca vreau sa fiu puternica - ca sa nu sufar asa cum a suferit mama mea. 

Nu mi-a spus nimeni ca pot avea relatiile pe care mi le doresc si ca ele nu trebuie sa semene neaparat cu cele ale mamei mele sau ale bunicii mele.

Fiecare respingere, fiecare refuz pe care l-am experimentat m-a determinat sa-mi doresc si mai mult sa fiu Regina de Gheata. Asta pentru ca de fiecare data cand eram sincera si imi expuneam sentimentele mi-o luam in cel mai dulce stil clasic.

Am devenit prea mandra sa cer ceva de la partenerii mei. Am considerat ca cerand lucrurile care imi plac - afectiune si necesitatea de a fi iubita -  sunt vulnerabila pe de-o parte si apoi ca sunt o povara pentru ca l-as determina pe cel de langa mine sa-mi ofere la solicitarea mea nu din convingerea lui personala. 

Dupa 32 de ani am realizat ca am incercat sa fiu ceea ce nu sunt de fapt – un barbat. Nu sunt un barbat dur, sigur pe sine, cu sentimente calculate, care se descurca in orice situatie si nu are nevoie de ajutorul nimanui. Nu sunt un barbat care nu are nevoie de o imbratisare calda si un umar pe care sa planga.

Sunt o femeie, o femeie care se simte mizerabil pentru ca si-a negat natura doar pentru a face pe plac unor barbati comozi. 

Sunt o femeie satula de lupta si lipsa de respect dintre sexe. 

Sunt o femeie care a dus  o viata pentru a fi pe plac altora dar mai putin siesi. 

Sunt o femeie cazuta in genunchi care plange noaptea in pumni pentru ca are nevoie de un suflet care sa fie puternic in locul ei, sa o tina in brate cand cade in prapastia gandurilor si a poverilor duse prea mult timp. 

Sunt o femeie care s-a saturat sa fie puternica si sa nu greseasca doar pentru ca a fi dur este calea de a razbi intr-o lume a barbatilor. 

Sunt o femeie care vrea  sa fie iubita neconditionat pentru ca a realizat ca e momentul ca ea sa inceapa sa primeasca pentru a putea oferi din nou. 

Sunt o femeie care s-a saturat de aceeasi placa servita drept scuza: „Asa suntem noi, barbatii. Nu suntem creati sa stam cu o singura femeie prea mult timp. Noi suntem creati sa copulam.” Nu cred ca barbatii s-au nascut sa fie infideli ci mai degraba ca au devenit infideli cand au incetat sa isi doreasca sa comunice cu femeia de langa ei.

Sunt o femeie care s-a saturat sa primeasca faramite de afectiune si atunci cand le primeste sa fie multumita ca si cum nu i s-ar fi cuvenit si ar fi binecuvantata de acele resturi primite accidental. Sunt o femeie care s-a saturat sa se dovedeasca doar pentru a fi acceptata de societate.

Vreau sa fiu rasfatata, vreau sa fiu protejata, vreau sa mi se spuna vorbe frumoase atunci cand sunt deprimata pentru ca atunci am cea mai mare nevoie de ele. Vreau sa mi se cumpere flori pentru ca le iubesc si  uneori nu am puterea sa mi le ofer singura. Vreau sa primesc daruri din suflet pentru ca le iubesc si ma simt pretuita si apreciata si nu intotdeauna am puterea de a mi le oferi singura.

Vreau sa am libertatea de a vorbi la telefon oricat doresc sau sa mai comit erori conducand autoturismul fara sa fiu condamnata ca „Deh! E femeie!”. Am spus si eu asta de multe ori si imi dau seama si de ce. Am crezut ca actionand misoginistic voi fi acceptata mai usor de barbati, voi parea mai puternica pentru ca barbatilor nu le plac poverile, la primul semn de povara au fugit. Exista multi barbati care vorbesc mai mult decat mine la telefon si care sunt soferi deplorabili dar pe care nu ii mai condamna nimeni.

Vreau sa fiu respectata pentru ceea ce sunt, sa fiu acceptata asa cum sunt – femeie.

Stiu – cunoasterea unei alte persoane presupune munca asidua cu tine insuti si comunicare. Oare fugind mereu de ceea ce ne face sa ne simtim mai putin bine vom rezolva ceva?

Sunt femeie si m-am saturat sa fiu de acord cu natura „infidela” masculina numai pentru a nu fi singura. Cel care te priveste in ochi si iti spune „eu nu sunt facut sa stau langa o singura femeie” se spala pe maini de ori ce responsabilitate. 

Cum se face ca natura masculina presupune infidelitatea si acceptarea by default acestei laturi ca si cum n-ar exista alternativa dar barbatii in general vor familii si copii? Cum se poate sa vrei totul fara sa oferi?

Cum este privita o femeie care isi permite sa spuna ca nu isi doreste familie sau copii si isi doreste sa faca ceva pentru ea?

Vreau sa traiesc viata asa cum stiu eu mai bine chiar daca asta presupune sa mai gresesc din cand in cand.

...Si pana la urma ce este greseala!?

Am obosit...am obosit sa lupt impotriva firii mele.

DRAGOSTEA DE IARNA

Recent discutam cu un amic pe marginea unor peisaje superbe de iarna si imi spunea ca iarna oamenii sunt mai puri, implicit dragostea de iarna e mai pura. La inceput n-am inteles la ce se referea insa rumegand ideea am vazut tabloul. 
Dragostea de vara e condusa de hormoni, e dragostea sezoniera plecata de la ideea "ochiul vede, inima cere". Vara sunt cateva piese vestimentare subtirele, transparente. Mintea fuge usor si tese scenarii demne de romane. 
Spre deosebire de dragostea asta de vara, dragostea de iarna este profunda, calma, pura exact ca stratul de zapada. Vara caldura este peste tot. In schimb, iarna cautam caldura sub orice forma. Corpul fizic, cel care poate pacali ochiul, este ascuns sub straturi de haine calduroase. Tot ce ramane la vedere este fata si, cel mai important poate, ochii - fereastra catre suflet. 
Imi fuge mintea acum la munte si la stratul gros de zapada, la hainele groase care ma apara de frig, caciula si fularul, manusile, la nasul care infrunta singur gerul, la saniute vesele si rastete de copii, la tacerea si linistea din timpul noptii, la o cana de vin fiert cu scortisoara, la focul din soba...
Iarna e frumoasa si ma gandesc ca mi-ar place sa traiesc o poveste de dragoste inceputa iarna, la munte.